Irish: de la St. Patrick la Bloomsday

 (Foto: Adi Bulboacă)

Cum a fost sărbătorit St. Patrick’s anul acesta? Pot să vă spun că noi românii am petrecut foarte bine, ne place foarte mult această sărbătoare.

Într-adevăr, ne-am simţit foarte bine, a fost o sărbătoare minunată, pe care am împărtăşit-o cu cei din Bucureşti. E pentru prima dată când am organizat-o într-un mod atât de deschis publicului.

Aşa cum ştiţi, am organizat o paradă în România şi cred că a fost cea mai mare sărbătoare de St. Patrick din Europa Continentală. Cele mai fastuoase sunt în continuare în Irlanda, Statele Unite sau Australia.

Suntem mândri de asta. Cum de s-a întâmplat tocmai aici?

De ce nu? E adevărat că avem o comunitate restrânsă de irlandezi aici – în toată România nu sunt mai mult de 70-80 de irlandezi, dar beneficiind de o mână de ajutor de la prietenii noştri, prin muncă de networking, am reuşit să avem parte de un sprijin enorm şi să facem să se întâmple. A fost ceva extraordinar; poliţia ne-a spus că participanţii au fost în număr de aproape 6000. Şi, aşa cum am menţionat într-un alt comentariu public, Irlanda nu a fost niciodată mai prezentă ca acum în România.

Aşa cum aţi văzut, parada a inclus câteva care mobile, care au susţinut trupe irlandeze şi româneşti, dansatori irlandezi şi români. A fost un adevărat spectacol. Parada a fost condusă de un grup de oboişti. Am avut şi un grup de copii din Săpânţa îmbrăcaţi în costume tradiţionale, care au cântat şi dansat minunat.

Am avut parte şi de muzică irlandeză contemporană (Vyvienne Long în Biserica Anglicană) şi tradiţională. Şi, bineînţeles, de dans irlandez, interpretat de dansatori români – o şcoală din Iași, două din București.

Partea interesantă a culturii irlandeze aici este că nici măcar nu trebuie să o promovăm, pur și simplu se întâmplă: cumva românii au descoperit muzica și dansul irlandeze și au reacționat în mod spontan.

Probabil şi din cauză că românii sunt un popor de sentimentali mai degrabă decât de raţionali…

Aveţi suflet. Irlandezii şi românii – deşi nu au exact acelaşi caracter – sunt popoare care se înţeleg foarte bine unii cu alţii. Aveţi o comunitate românească destul de mare în Irlanda – estimările vorbesc de cca. 40000 de români, ceea ce este semnificativ pentru o ţară ca a noastră. Par să se înţeleagă bine, iar comunitatea de români pare destul de fericită în Irlanda.

În privinţa experienţei trăite la Teheran, Berlin şi acum Bucureşti, cum aţi descrie şederea dvs. în aceste oraşe/ţări din punct de vedere politic, diplomatic, cultural sau social?

Sunt universuri extreme de diferite între ele. E foarte greu să şi începi să te gândeşti la o asemenea comparaţie.

La Teheran am trăit o experienţă extraordinară şi cu foarte multe împliniri: oamenii, cultura, atmosfera, peisajul… majoritatea oamenilor duc o viaţă foarte normală şi îşi duc propriul mod de viaţă, fără prea multe alte interferenţe. De fapt, e un loc foarte normal.

Am călătorit prin Iran şi am avut „ţara” la dispoziţia noastră, câteodată chiar fără turişti în jur. Te simţi privilegiat. Iranienii sunt un popor prietenos şi foarte curios. Văzându-te străin, vin din proprie iniţiativă la tine ca să-ţi spună cât de binevenit eşti acolo. Am vizitat, de altfel, unul dintre cele mai importante monumente ale umanităţii – Persepolis, unde am fost singurii turişti. E ca şi cum te-ai duce în Piaţa Sf. Petru şi descoperi că eşti singur acolo. Avem nişte amintiri extraordinare de la Teheran. Însă trebuie să respecţi natura islamică a ţării.

România este, fireşte, un univers complet diferit şi oferă cu totul alte oportunităţi. Din motive lesne de înţeles, este mult mai uşor aici să-ţi faci relaţii noi, să te mişti – nu trebuie să o faci cu aceeaşi atenţie. M-am străduit să vă învăţ şi limba română, dat fiind că-mi place destul de mult să merg la teatru.

Unde vă petreceţi timpul liber în Bucureşti?

Mă duc destul de des la teatru. Avem o relaţie foarte bună cu directorul TNB-ului Ion Caramitru. De asemenea, frecventez şi Teatrul de Comedie sau Bulandra. Standardul în teatrul românesc e excelent; România are nişte scenografi extraordinari. Recent, am rămas complet uimit de o anumită scenografie – Vizita bătrânei doamne –, unde oraşul se mişcă efectiv; nu am văzut niciodată ceva asemănător: absoluta perfecţiune a interacţiunii dintre actori, decor şi tot restul.

În iunie anul trecut am fost la Festivalul de Teatrul de la Sibiu, unde am văzut Faust al lui Purcărete, o producţie copleşitoare, fabuloasă. Am văzut de asemenea şi Călătoriile lui Gulliver. În acest caz avem scriitorul care este irlandez şi compozitorul care a făcut muzica pentru spectacol şi care este şi el irlandez.

Această discuţie ne conduce la o altă iniţiativă a ambasadei noastre: în fiecare an premiem o piesă de teatru românească şi, dincolo de premiul ca atare, traducem piesa în engleză şi organizăm o lectură specială a acesteia la Teatrul Naţional din Dublin. Facem asta de patru ani, ca o parte importantă a agendei culturale a Ambasadei Irlandei. În acest sens colaborăm cu nume importante din teatrul românesc – din juriul care alege piesa câştigătoare fac parte o serie de membri distinşi din domeniu. Anul trecut câştigătoarea a fost Vera Ion.

Prin toate aceste acţiuni practic dezvoltăm un contact foarte cald şi viu cu ceea ce înseamnă cultura română de astăzi.

Mai frecventez, fireşte, Ateneul Român şi Opera din Bucureşti, care are un nivel artistic foarte ridicat şi este în acelaşi timp foarte accesibilă. Am participat și la Festivalul Celibidache, spre exemplu.

Aţi avut timp să vizitaţi şi alte locuri din România? Ce v-ar plăcea să mai vedeţi la noi?

Am fost prin Transilvania de câteva ori – Timişoara este, de exemplu, un loc minunat. Și localităţile săseşti sunt fabuloase: Viscri, de exemplu. Ceea ce mă face să mă gândesc la cât de grea este pentru români pierderea saşilor, lucru binecunoscut tuturor. Şi Braşovul mi-a plăcut mult.

Am petrecut o săptămână şi în Maramureş vara trecută, despre care cred că este cel mai bine păstrat secret al României. Am stat în satul Breb, unde am avut posibilitatea de a cunoaşte o familie tradiţională de muzicieni. Plănuim o călătorie în Bucovina, pe care nu am vizitat-o încă. Poate în mai, când natura este în floare.

Punctele de referinţă ale vieţii noastre probabil că au fost determinate de contextul lingvistic subiacent – eu am studiat franceza şi latina.

Bruxelles a fost, de pildă, locul în care am avut experienţa francezei. Dar vorbesc şi germană, portugheză; acesta din urmă fiind probabil într-o anumită măsură portiţa mea de intrare pentru limba română. Însă tragic este atunci când începi să uiţi o limbă, aşa cum se întâmplă cu farsi, o limbă destul de grea. Aşa cum este şi româna, dacă vă vine să credeţi: să poţi folosi genitivul într-un mod natural, fără să trebuiască să te gândeşti înainte, e o adevărată victorie, credeţi-mă pe cuvânt.

Dacă ar fi să descrieţi Irlanda în câteva cuvinte, care ar fi acestea? Şi pentru România?

Irlanda nu este un muzeu, e un loc viu. Aş vorbi în primul rând despre oameni şi peisaj. Un turist bun va pune împreună aceste două aspecte.

În privinţa României, aş alege de asemenea oamenii, peisajul, cultura, viaţa de zi cu zi. Elementul care uimeşte aici este căldura românilor, care sunt extrem de prietenoşi, deschişi, curioşi. În mai mare măsură în afara Bucureştiului. Este esenţial să ieşi din Bucureşti şi să poţi intra în contact cu restul ţării.

Irlanda e recunoscută pentru bere, puburi, whiskey, dar şi prin oamenii săi celebri, de la Peter O’Toole la U2. Care sunt favoriţii dvs. culturali?

Punând problema ca irlandez, trebuie să vă spun că sunt multe clişee în ceea ce ne priveşte şi că noi nu trăim în clişee. Ce este însă important? Muzica tradiţională irlandeză şi acel element de creativitate irlandeză care continuă să fie prezent în muzica contemporană. Şi literatura, dat fiind că am contribuit la literatura de limbă engleză într-o măsură foarte mare, mai ales dacă avem în vedere prima jumătate a secolului al XX-lea: W.B.Yeats, James Joyce, pe care îl serbăm de Bloomsday, pe 16 iunie.

Anul trecut am avut o premieră cu Ion Caramitru – un eveniment oarecum unic pe scena culturală bucureşteană – şi pe care-l vom relua anul acesta: lectura în aer liber din partea unor actori români. Sperăm ca anul acesta să avem o prezenţă irlandeză mai mare, inclusiv pe partea de muzică asociată cu opera lui James Joyce. 16 iunie pică într-o duminică, astfel încât, în mod realist, vom organiza lucrurile sâmbătă, 15 iunie. Încă nu am stabilit o locaţie, însă vom încerca să facem un eveniment mare, un happening, bine reflectat în mass-media.

Aţi fost deja în puburile din Bucureşti? Sunt ele suficient de irlandeze?

Da, am fost şi nu am neapărat vreo critică de adus, deşi unele sunt mai vii şi mai autentic irlandeze decât altele. De fapt, cred că în puburile cu adevărat irlandeze este vorba despre dinamica de grup şi despre faptul că atmosfera şi designul încurajează conversaţia, asemeni unui forum deschis: efectiv, orice poate vorbi cu oricine. Vorbesc despre cele mai bune tipuri de puburi irlandeze, pentru că şi acestea diferă între ele, fireşte.

În ultimii ani am observat că este prea multă muzică, prea tare, ceea ce împiedică calitatea de bază a interacţiunii într-un pub irlandez. Asta se întâmplă şi în puburile, cafenelele sau restaurantele din România, unde volumul muzicii este multe prea ridicat şi unde găseşti plasme peste tot, ceea ce dăunează unei mese bune sau unei discuţii bune. Şi de cele mai multe ori calitatea muzicii este îngrozitoare – ca un ketchup obligatoriu peste orice mâncare. Bucureştiul este un oraş cu volumul ridicat.

Alte laturi ale Bucureştiului?

Este un oraş care îşi poartă în continuare istoria tulbure, însă există nişte colţuri absolut magice aici, pline de linişte, cu arhitectura tradiţională în picioare. Bucureşti este un oraş care se dezvăluie treptat.

Dacă aţi fi, pentru o zi, cetăţean al Bucureştiului, ce v-ar plăcea să puteţi schimba aici?

Nu e un răspuns uşor: mai puţin pesimism şi mai mult optimism.