„Regret că nu l-am avut pe Cioran în emisiune”

Plimbându-vă pe străzile din Bucureşti, venind spre Romexpo, spre Târgul de Carte, aţi avut cumva o senzaţie de tristeţe, de gri…

Nu pot răspunde la această întrebare, fiindcă am petrecut prea puţin timp la Bucureşti. M-am întâlnit doar cu oameni care vorbesc franceză, care lucrează în lumea cărţilor. Ar fi trebuit să petrec vreo trei-patru zile aici, să pot merge prin magazine, la piaţă, ceea ce nu fac în acest moment. Nu pot răspunde la această întrebare.

În anii 1990, emisiunea dumneavoastră, Bouillon de culture, a fost printre primele emisiuni de televiziune din occident accesibile publicului român, via TV5, şi dedicate cărţilor şi vieţii artistice din Vest. Cei mai mulţi dintre scriitorii invitaţi nu erau încă traduşi la noi. Totuşi, mulţi pasionaţi de literatură români vă urmăreau în fiecare săptămână. Sunteţi conştient de influenţa pe care aţi exercitat-o asupra vieţii intelectuale de la noi, în acele momente? Ştiţi că există încă jurnalişti culturali care vă imită?

Nu aţi prins emisiunea Apostrophes, fiindcă la vremea difuzării ei nu se transmitea în România, evident. Dar şi Apostrophes, şi Bouillon de culture erau foarte urmărite în străinătate, în ţările francofone. De exemplu, cu ocazia primei mele vizite în Liban, după războiul civil de acolo care a durat 17-18 ani, am fost uimit să văd cât eram de cunoscut, pur şi simplu fiindcă libanezii urmăriseră, în timpul războiului, emisiunile Apostrophes şi Bouillon de culture… Pentru ei, cultura era sinonimă cu libertatea, sinonimă cu pacea. Mulţi mi-au povestit că, în timp ce bombele cădeau peste tot, ei se strângeau în jurul ecranului de televiziune pentru a urmări emisiuni venite din Franţa – nu emisiuni de divertisment şi nu emisiuni politice, ci emisiuni culturale, fiindcă acolo se vorbea de cărţi, se vorbea de cinema; era pentru ei un fel de Paradis pierdut. Prin urmare cred că emisiunile pe care le-am realizat au avut multă influenţă în România, aşa cum au avut în Canada, în Africa francofonă, în Maghreb. Dar când făceam aceste emisiuni, bineînţeles că nu-mi dădeam seama de acest lucru, nu eram deloc conştient. Abia după aceea am devenit conştient de influenţa pe care am exercitat-o, în toţi acei ani.

Dovedeşte importanţa „cuvântului bun”. Se tot discută dacă merită să te faci ascultat, în cultură…

Nu mi se pare că se potriveşte ideea de „cuvânt bun” – e vorba de cuvânt, pur şi simplu, fie el bun sau rău, e vorba de exprimarea liberă… de cuvântul liber. Să spui ce crezi despre cărţi, să intervievezi liber scriitorii, iar ei să-ţi poată răspunde liber la întrebările pe care le pui, cred că asta e important şi joacă un rol deloc neglijabil în ţări precum România…

Nu un rol prea vizibil, însă.

Aveţi dreptate, probabil. E complicat să răspund la o asemenea întrebare, fiindcă eu nu mă aflam în afara ţării mele, în acele momente. Nu puteam să fiu şi pe ecran, şi în România, să spun „iată care e influenţa emisiunii mele”. Doar ulterior mi s-a spus „ştiţi, aţi exercitat o mare influenţă.” Asta se întâmpla în anii 1980-90 – mai ales în anii 1990, pentru dumneavoastră – pe vremea când televiziunea avea un rol educativ şi cultural mai important decât astăzi, fiindcă existau mai puţine posturi. O spun frecvent: „prea multă televiziune ucide televiziunea”, „prea multe posturi ucid posturile”. Deci am avut norocul să fac emisiuni de televiziune într-un moment în care existau mulţi scriitori foarte mari care, din păcate, au murit cu toţii între timp. Iar posturile nu erau supuse acestei presiuni comerciale, care le obligă să-şi facă tot timpul griji în legătură cu audienţa: câte milioane de telespectatori sunt, câţi s-au pierdut, câţi s-au câştigat… E intolerabil, e infernal, aşa nu se mai poate! Am avut norocul să fac emisiuni culturale pe vremea când televiziunea obişnuia încă să difuzeze emisiuni culturale şi o făcea cu deliciu… Există şi astăzi emisiuni culturale la televiziunea franceză, dar ele sunt programate târziu, după ora 23, deci nu se adresează unui public larg, ci unui public deja fidelizat, unor oameni care sunt deja familiarizaţi cu literatura. Pe când eu, când făceam Apostrophes la 21:30 şi Bouillon de culture la 22:15, mă adresam unui public mult mai larg, publicului intelectual în general.

Credeţi că această situaţie, a televiziunii care programează emisiuni culturale la ore târzii, se explică prin faptul că nu mai e nevoie de ele? Oamenii nu mai au nevoie de cultură?

Deloc, nu, v-am spus de ce se întâmplă asta, fiindcă toate posturile sunt supuse unei presiuni comerciale care le împiedică să mai difuzeze emisiuni culturale la ore „normale”. Vorbesc despre Franţa, nu ştiu ce se întâmplă în România sau în altă parte, dar e evident că nu se pot programa emisiuni culturale la anumite ore, decât pe posturile specializate. Eu am avut norocul să lucrez la un mare post de televiziune publică, al doilea ca mărime, care nu era un post cultural. Era ceea ce numim un canal „generalist”, care îşi permitea să difuzeze o emisiune culturală la o oră „creştină”, cum spuneam pe vremea aceea, şi era urmărit de o mulţime de oameni. Apostrophes, emisiunea pe care nu aţi prins-o în România, era urmărită de 1 până la 3 sau 4 milioane de telespectatori, în fiecare vineri. Este enorm, pentru o emisiune culturală. Bouillon de culture a avut o audienţă ceva mai mică, de 1 milion - 1 milion şi jumătate de telespectatori săptămânal. Sunt cifre considerabile, pe care emisiunile din ziua de azi nu le mai pot atinge. Din cauza concurenţei, din cauza orei tardive de difuzare… Să faci o emisiune culturală la ora 23 înseamnă să ai curaj! Întâi fiindcă e târziu, pe urmă fiindcă pe alte posturi se difuzează sport, se difuzează politică, ficţiune, cinema, filme porno, deci concurenţa e enormă astăzi.

Care credeţi că sunt calităţile esenţiale ale unui jurnalist cultural?

Întâi, curiozitatea: e o calitate a tuturor jurnaliştilor. Un jurnalist care nu e curios e un jurnalist prost! Fie că se ocupă de sport sau de politică, prima lui calitate e curiozitatea. A doua, pentru un jurnalist cultural, este pasiunea – în ceea ce mă priveşte, pasiunea lecturii. Dacă e vorba de un jurnalist de cinema, pasiunea pentru cinema.

Pe urmă, cred că trebuie să aibă un soi de atenţie modestă. Să considere întotdeauna creatorii mai importanţi decât jurnaliştii. Asta am crezut întotdeauna, pe vremea când intervievam scriitori, îi vedeam ca pe fiinţe superioare mie, din punct de vedere intelectual şi social, chiar dacă eu eram mai cunoscut decât ei.

În acelaşi timp, trebuie să asculţi cu atenţie absolut tot ce spun, fără să te laşi înşelat de ceea ce spun. Nu trebuie să cazi în adoraţie, ci să fii atent şi la ceea ce spun, şi la ceea ce nu spun. Să fii atent şi la maniera în care vorbesc. Să fii atent la ceea ce scriu în cărţile lor, să vezi dacă nu există contradicţii cu explicaţiile pe care ţi le dau. Deci trebuie să ai o atenţie foarte acută, foarte de detaliu, dar totodată o atenţie modestă.

Credeţi că jurnalismul cultural de astăzi ar trebui să îşi schimbe mijloacele, punctele de interes, abordarea?

Calităţile care mi se par esenţiale pentru exercitarea acestei profesii sunt aceleaşi, nu se schimbă. Chiar dacă mijloacele de comunicare se schimbă, fiindcă astăzi există bloguri, Facebook, Twitter, restul nu se schimbă – toate astea sunt lucruri care nu modifică nici pasiunea, nici atenţia, nici modestia. Cred că există o permanenţă în meseria de jurnalist, în atenţia pe care o acordăm creatorilor. De exemplu, dacă vorbim de Festivalul de la Cannes, credeţi că jurnaliştii specializaţi în cinema din ziua de azi sunt diferiţi de cei de acum 20 sau 30 de ani? Eu nu cred, cred că și ei trebuie să aibă o cultură solidă, trebuie să vadă multe filme, să se intereseze de creatorii contemporani, să aibă totodată spirit critic. Cred că cinemaul se schimbă, dar jurnaliştii specializaţi în cinema nu trebuie să se schimbe.

În comunicatul de presă care vă anunța sosirea aici, ați evocat întâlnirea cu Alex Leo Șerban, pe care l-ați avut invitat în emisiunea Double je. Ați cunoscut și alți intelectuali români? Credeți că micile culturi regionale au vreo șansă în fața marilor culturi?

Am fost la Iași pentru această emisiune și am discutat cu acest critic de cinema, așa cum am cunoscut profesori de franceză, care m-au emoționat profund, ori studente la Universitate care învățau franceza. Am stat 3-4 zile, pentru a face emisiunea. Dar am cunoscut scriitori români. Așa cum o spun în fiecare interviu, cred, regret că nu l-am avut pe Cioran în emisiune. Regret mult. L-am invitat să vină la un interviu și m-a refuzat. Era un om neîncrezător. Îl admiram atât de mult... Îmi mai amintesc că am invitat un scriitor român, la începuturile emisiunii Apostrophes, Petru Dumitriu. Avea mare succes în Franța, în anii ’70. Și, evident, l-am invitat pe Ionesco, dar am ajuns prea târziu ca să-i invit pe Panait Istrati, Tristan Tzara sau pe prințesa Bibesco.

Însă cu privire la această chestiune, a legăturilor dintre o cultură minoră ca a noastră și o cultură mai mare...

E o chestiune ce ține strict de limbă. Numim cultura română „minoră” fiindcă există mai puțini vorbitori de limbă română decât vorbitori de limbă franceză, în lume.

E singurul motiv?

Cred că această întrebare ar trebui să o adresați Academiei Nobel, care recompensează prea des scriitori de limbă majoră – engleză, franceză, germană. O aveți pe Herta Müller, așadar există un Nobel atribuit unei românce, dar ea scrie în limba germană! Ea se exprimă într-o limbă mult mai cunoscută decât limba română. Aici e obstacolul. Cred că Ismail Kadare ar fi trebuit să primească Nobelul pentru literatură, dar nu l-a primit fiindcă scrie în albaneză. Iar albaneza e o limbă minoră, o limbă cu foarte puțini vorbitori. Cred că, dacă Franța a avut mulți laureați Nobel pentru literatură, este pentru că limba franceză era, mai ales în momentele acelea, foarte uzitată în lume. Limba engleză, limba spaniolă, limba chineză au un avantaj considerabil în raport cu româna, albaneza ori maghiara. Vedeți, m-am transformat într-un fel de academician Nobel, dar în același timp critic Academia Nobel, când spun că ea ar trebui să acorde atenție scriitorilor indiferent de limba în care se exprimă. În Franța se fac astăzi eforturi foarte mari în ce-i privește pe scriitorii străini, mai ales pe cei de limbi „minore”.

Există o mulțime de traduceri din ebraică, din română, din greacă, din coreeană, limbi care nu sunt considerate limbi majore. Lucrurile s-au schimbat foarte mult, față de acum 20-30 de ani. Cred că Franța este țara în care se traduc cei mai mulți autori, în raport cu numărul total de cărți publicate. Este uimitor, dacă mă gândesc la cum arătau librăriile acum 30 sau 40 de ani, când existau traduceri, dar incomparabil mai puține. Când citiți listele de bestselleruri din Franța, veți vedea că includ tot atâția străini cât francezi. Găsiți acolo scriitori americani, englezi, scriitori de limbă spaniolă, dar există și o pondere considerabilă, care nu exista altădată, a romancierilor care vin din țări a căror literatură ne-a fost, până acum, necunoscută.

Citiți la fel de mult ca pe vremea când lucrați în televiziune?

Nu, citesc mai puțin, nu vreau să-mi petrec viața citind, în detrimentul vieții de familie... Citesc mult pentru Academia Goncourt, între 15 iunie și 15 septembrie: este perioada în care în Franța sunt selectate romanele pentru Premiul Goncourt. Timp de trei luni, parcurg un roman la două zile sau un roman pe zi. Trebuie să citesc cincizeci-șaizeci de voume, deși în unele cazuri îmi e suficientă o pagină pentru a-mi da seama că scriitura nu e interesantă, nu e valoroasă.

Dar pe vremea când moderam Apostrophes și Bouillon de culture, citeam 10-14 ore pe zi, în dauna vieții mele private, a familiei. Este prețul pe care trebuie să-l plătești dacă vrei să faci o emisiune adevărată. Să citești, să iei notițe, să schițezi întrebări – doar așa poți reuși. Dacă citești foarte repede ori ceri altcuiva să facă pentru tine, contra cost, o fișă de lectură, întrebările tale nu vor avea aceeași calitate și nici prestația ta televizată nu va avea aceeași calitate.

Urmăriți emisiuni culturale?

Da, desigur. Când am timp. Între noi fie zis, mă uit mai mult la meciuri de fotbal decât la emisiuni culturale.

Credeți că e un progres, în ce privește viața dvs. personală?

V-am spus că, din nefericire, emisiunile culturale sunt programate la ore târzii. Ele există încă și asta e bine, fiindcă în alte țări nu mai există deloc. În Franța încă le avem, doar că mult mai târziu în noapte.

Sunteți mai degrabă critic ori mai degrabă tolerant, în ce privește emisiunile de televiziune de astăzi?

Mi se întâmplă, evident, să îmi judec succesorii din punct de vedere profesional. Dar consider că domeniul de care ei se ocupă astăzi, acel domeniu care altădată era al meu, este mult mai dificil de gestionat acum. Și asta fiindcă există concurență, fiindcă telespectatorii s-au cam blazat... Așa că e mai complicat să faci o emisiune culturală acum, decât era pe vremea mea. Sunt sigur de asta. Prin urmare, sunt mai degrabă binevoitor în această privință.

În 2006, ați publicat 100 mots à sauver, un dicționar de cuvinte rar folosite, uitate. Ați reușit să salvați vreunul ?

Dintr-o sută, trei sau patru au fost salvate! Era, de pildă, „carabistouille”: un cuvânt drăguț, un cuvânt amuzant. „Dire des carabistouilles” înseamnă „a spune minciunele” – nu minciuni mari, minciunele. Cuvântul exista încă în Petit Larousse, dar dispăruse din Petit Robert. După publicarea cărții mele, Petit Robert l-a reintrodus. Sau „clampin” – în franceză se referă la cineva care rămâne mereu în urmă, care își târăște picioarele. Ei bine, a reintrat în Petit Larousse. Deci am salvat trei-patru cuvinte, nu e rău, nu?

Aveați obiceiul să încheiați fiecare ediție din Bouillon de culture cu faimosul chestionar al lui Proust, adaptat. Probabil că invitații dvs. își pregăteau răspunsurile dinainte. Care dintre întrebări era, totuși, cea mai revelatoare ?

Ultima : „Dacă Dumnezeu există, ce v-ar plăcea să îl auziți spunându-vă după ce veți muri?” Era întrebarea la care se pregăteau mult, mult, mult. Singurul care nu a făcut-o, fiindcă nu știa de chestionar, a fost Woody Allen – el a fost spontan. La întrebarea „Care este planta, arborele sau animalul în care v-ar plăcea să vă reîncarnați?” a răspuns „buretele”. Fiindcă, a spus el, buretele de mare nu are dușmani naturali și, în plus de asta, buretele se umflă.

Dar cel mai frumos răspuns, un răspuns teribil, pe care l-ar fi putut da Cioran, a venit din partea unui autor dramatic care se numește Jean-Claude Brisville. Un om cu o viață nefericită, foarte tristă, care, la întrebarea „Dacă Dumnezeu există, ce v-ar plăcea să îl auziți spunându-vă după ce veți muri?”, a răspuns că Dumnezeu ar trebui să-i spună „Iartă-mă!”. Toată lumea a încremenit, tot platoul de filmare... Dar așa ar fi putut răspunde și Cioran.

Există vreo întrebare care vă sperie? Fie în chestionarul dvs., fie în altă parte?

Întrebarea care nu mi s-a pus niciodată și la care mi-ar fi fost greu să răspund, fiindcă se leagă de viața mea privată, este: „dumneavoastră, care v-ați petrecut viața punându-le altora întrebări, faceți vreodată acest lucru cu dvs. înșivă ?” Nimeni nu m-a întrebat și nu mi-ar plăcea să răspund la asta. Nu mă puneți să o fac acum.