Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre

La drept vorbind, expoziţia Reînnoirea tapiseriei contemporane din 1950 până în zilele noastre poate descumpăni la prima vedere. Când am citit numele Soniei Delaunay pe afiş, mi-am spus că în sfârşit voi putea vedea, în original şi cum se cuvine, una sau mai multe din operele de tapiserie ale celebrei artiste avangardiste, al cărei fular creat pentru Tristan Tzara şi imortalizat într-un tablou al soţului ei, Robert Delaunay, a circulat şi pe la noi prin anii ’90, sub formă de carte poştală. Dar nu a fost aşa. Expoziţia găzduită lunile acestea la etajul 1 al MNAC aduce cu sine o mare surpriză, anticipată subtil în comunicatele de presă. Căci nu covoare de Picasso ori Matisse ne e dat să vedem, ci reproduceri ale ope­relor acestora de către maeştrii tapiseri din cadrul manufacturilor naţionale de tapiserie din Franţa, Gobelins şi Beauvais, via patrimoniul instituţiei franceze ce poartă numele „Mobilier National”.

Ei, aici e aici. Politica de achiziţie de opere de artă a comisiei consultative a acestei venerabile instituţii a beneficiat din 1962 de directoratul nimeni altuia decât André Malraux, promotor acerb al artei contemporane lui, dar, într-un fel, şi nouă. Aşa se face că, de pe la mijlocul anilor ’60, tapiseria executată la Gobelins ori Beauvais a trebuit să renunţe câte un pic la tot soiul de Ludovici şi Napoleoni şi să intre-n cârdăşie cu abstracţi precum Poliakoff sau Oppenheim ori cu, de-a dreptul conceptualul, Zao Wou Ki, prezent în expoziţie cu o interpretare postapocaliptică după égouttoir-ul lui Duchamp.

Pe lângă asta, ca să închei, expoziţia de la MNAC capătă ine­vitabil şi menirea de a ridica chestiunea tapiseriei autohtone. Când spui astăzi tapiserie românească, spui Ștefan Cel Mare sau Mihai Viteazul în viziune tip Bălaşa şi din ce în ce mai rar sau deloc, să zicem, Geta Brătescu. Necum Miliţa Petraşcu sau chiar Marcel Iancu. O recitire va trebui să înceapă.Produs de cooperare par excellence, opera textilă rezultată din colaborarea artistului cu maestrul tapiser devine ceva nou, evident o operă de artă, creată prin tehnică haute sau basse lice, însă una aflată la limita esteticului cu funcţionalul, a privi­rii cu tactilul, a receptării estetice cu receptarea teleologică, a interpretării cu hermeneutica. 

Iar asta nu este singura mutaţie pe care o poate efectua o operă textilă intrată în muzeu. Pentru că a o decreta colectivă, nu rezolvă aproape în niciun fel problema „autorlâcului”, accentuată şi de trasarea pe etichetă a numelui maestrului tapiser alături de cel al artistului. Ar mai fi apoi o mutaţie de gradul doi, mult mai importantă poate, în chiar interiorul dimensiunii funcţionale a unei opere de tapiserie. Căci odată cu schimbarea de macaz a ideologiei achiziţiei publice, în trecerea de la tapiseriile figurative regale, la cele moderne abstracte, se schimbă şi funcţia obiectului de artă. Covorul nu mai glorifică, ci reprezintă pur şi simplu. Cu alte cuvinte, nu mai comportă un discurs naţional, ci unul individual.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
•