Andrei Şerban aduce în FNT patru cehoviziuni

Fie că ne gândim la texte antice, la controversata Sarah Kane sau la Shakespeare şi Cehov, Andrei Şerban surprinde de fiecare dată prin prospeţimea montărilor, originalitate şi emoţie. Festivalul Naţional de Teatru din acest an îl prezintă pe Andrei Şerban în patru Cehoviziuni: Ivanov, Trei surori, Unchiul Vanea şi Strigăte şi şoapte.

Când l-aţi descoperit prima dată pe Cehov? Ce v-a impresionat atunci şi cum îl vedeţi acum?

În tinereţe doream să-l descopăr pe Cehov „al meu”. Toţi dorim asta, căci acest autor, mai mult ca oricare altul, pare să facă parte din familia personală a fiecăruia, e ca un bunic bun şi înţelept, aparent cald, apropiat, care ne înţelege visele şi ne mângâie nostalgiile. Nimic mai fals! Ceva mai târziu, când am început să descifrez textele lui,  mi-am dat seama cât de greşită era impresia iniţială. Eram şi eu contaminat de acea atitudine sentimentală şi subiectivă despre Cehov, un fel de otravă care distruge orice posibilitate de viaţă şi relaţie autentică pe scenă: aşa-zisa tradiţie de joc cehoviană.
Apoi, sub influenţa lui Brecht, am trecut de la sentimentalitate la bisturiu, priveam  lumea descrisă de Doctorul Cehov cu o luciditate rece, ironică şi fără milă. Când am început să lucrez cu actorii, am constatat că şi asta era fals. Cehov e mai subtil şi mai complex decât orice interpretare i-am putea da noi. El vede forţele distructive ale vieţii şi relaţiilor umane aflate în plină acţiune, dar nu se identifică cu nimeni, nici nu condamnă, nu iubeşte şi nu urăşte pe niciunul dintre personajele sale, dar are pentru fiecare o înţelegere şi o simpatie plină de afecţiune. Spre deosebire de Brecht, Cehov nu e un scriitor cu mesaj, ci, pur şi simplu, un reporter al vieţii, tot ce doreşte este să facă o radiografie a situaţiei noastre umane, a felului în care suntem, în care ne trăim viaţa, între realitate şi iluzie, cum nu ne vedem, cum nu ne acceptăm pe noi înşine, cum vrem să fim alţii decât suntem, atât şi nimic mai mult. 

În ce fel se aseamănă viaţa lui Andrei Şerban cu lumea cehoviană? Care este personajul în care vă regăsiţi cel mai mult?

Pot să mă regăsesc în oricare personaj, să-mi văd unele euri false pe care le-am acumulat, să recunosc câteva din rolurile pe care le joc: „artistul internaţional aclamat şi excentric”, „persoana privată care se ascunde discret de lume”, „profesorul universitar care pretinde că ştie”! Pot să râd de mine însumi sau să mă privesc cu puţin mai multă rigoare, depinde de starea mea de spirit.

Aţi susţinut o conferinţă Cehov şi Cine mai pleacă la Moscova? În aceeaşi notă, vă propun un joc. Cine mai are nevoie să plece la Moscova? Cine este astăzi noul proprietar al livezii de vişini şi cine s-ar lupta s-o păstreze?

Noul proprietar? Putin? Dacă vă referiţi la el, nu e prea interesant. Moscova pentru Cehov e doar un simbol, Moscova e iluzia pe care ne-o fabricăm, scuzele obişnuite ca să amânăm să ne trăim cu adevărat viaţa, să ne angajăm în momentul prezent, în acum şi aici, nu în trecut, nu în viitor. Suferim de boala lui „nu azi, ci mâine”, „ce bine era altădată” sau „dacă am fi în altă parte” totul s-ar rezolva. Dar, ca şi la Beckett, aşteptarea nu e o stare pasivă, liniştită, ci e plină de zgomot, de nelinişte.

De unde curajul sau nevoia de Strigăte şi şoapte. Nu v-aţi temut de Bergman?

Bergman, ca şi Cehov, detestă realitatea aşa acum este, de aceea el caută în adânc, în        subconştient, o altă realitate, mai adevărată, mai puţin iluzorie. Filmul lui este ca un poem, sau o sonată muzicală. Bergman avea o ureche extrem de fină, prin care desluşea voci care vin de altundeva, game de tonuri şoptite sau strigăte –confesiuni de suflet. „Strigăte şi şoapte” e un film care îţi poate face realmente frică, nu doar prin acţiunea sunetelor, ci şi prin pauze şi tăceri, frică de necunoscut; iar spectacolul nostru, într-o seară inspirată, reuşeşte să recompună aceeaşi atmosferă.

Lucraţi mult în toată lumea, dar veniţi des în România pentru spectacole sau workshopuri. Cum vi se pare teatrul românesc în comparaţie cu alte locuri unde aţi lucrat?

Nu e nimic nou să afirm că teatrul românesc e în criză. După revoluţie, în toate artele s-a întâmplat ceva. În film, în artele vizuale, în lumea dansului s-au reinventat moduri de expresie, s-au descoperit forme noi. În teatru, în general, se doarme. Noi, regizorii, cu câteva excepţii, nu avem viziune. Imităm modele din afară, fără să descoperim ceva original. Actorii fug să facă bani la telenovele şi sunt din ce în ce mai pierduţi şi mai superficiali. Tinerii sunt ambiţioşi să se afirme, dar nu caută într-o direcţie pozitivă şi creatoare. Sistemul nu funcţionează. Teatrul pe care mi l-am imaginat când m-am întors la Naţional din America după ’89 era menit să continue revoluţia străzii şi, dacă s-ar fi produs, ar fi fost mai important decât ce se întâmplă în politică şi ar fi devansat orice altă artă. Dar nu s-a produs. Când vezi atât de mult teatru prost în jur, e greu să nu-ţi pierzi speranţa. Nici în America lucrurile nu stau mai bine, dar acolo e spaţiu, e loc pentru toţi şi generaţiile nu se calcă în picioare, ca aici. Spiritul e mai puţin provincial.

În vară aţi susţinut un workshop la Ipoteşti, unde aţi lucrat cu mulţi actori tineri. Cum vi se pare generaţia care iese acum pentru scenă?

Spiritual vorbind, tinerii sunt însetaţi să primească impresii noi. Mulţi sunt în căutare de altceva decât li s-a oferit în şcoală şi chiar dacă nu ştiu cum s-o numească, îşi doresc o experienţă de o altă calitate, au nevoie de un antrenament al emoţiei, căci teatrul e un vehicul de a comunica prin emoţii, şi emoţia a rămas needucată, nu a fost la nicio şcoală.
Aceşti tineri au nevoie de acele rare momente de comuniune, în care să simţi că faci parte din ceva mai înalt şi mai nobil decât propria ta persoană, de o experienţă care să te pună în faţa unor întrebări ce deschid orizonturi. Am avut surpriza să mă întâlnesc cu un grup foarte larg de candidaţi pentru Ipoteşti şi, deşi iniţial plănuisem să lucrez doar cu 20, am acceptat 75. Workshopurile cu Academia Itinerantă iniţiate de Corina Şuteu prin ICR au un efect copleşitor asupra participanţilor, mai importante pentru educaţia tinerilor decât orice spectacol. 

Povestiţi-mi puţin despre Eminescu pe care l-aţi descoperit sau redescoperit în vară.

Eminescu continuă să intimideze. Dar la Ipoteşti, pe soclul pe care e aşezat el în parc, îl simţi mai aproape de noi. Am profitat de faptul că ne aflam acolo şi că lucram zilnic afară, în natură, printre tei, în cimitirul unde sunt părinţii poetului, între casa memorială şi biserică, fiind acompaniaţi în experimentele şi improvizaţiile noastre de foşnetul codrului şi de rândunele. Beneficiind de energia bună pe care o primeam, am devenit mai sensibili şi mai deschişi cu noi înşine şi cu alţii. Şi, în mod firesc, le-am propus tinerilor actori să descopere un nou mod de recitare, deloc retoric, ci personal şi intim, unde fiecare cuvânt trebuia înţeles proaspăt, aproape senzorial, ca şi cum ar fi re-inventat pe loc, cu inocenţa lipsită de artificiu sau pompozitate, la doi paşi de pridvorul casei unde a copilărit.

Puneam întrebări: de ce a avut nevoie poetul să uneascăunele cuvinte (şi nu altele) într-o ordine anume? De ce a căutat la nesfârşit cuvântul just, expresia exactă ca să exprime stări atât de subtile şi efemere? De ce tocmaiaceste combinaţii exact alese de silabe, sunete, care la un moment dat, repetate, deveneau note pur muzicale? Când scria, putem să ne imaginăm care era ritmul mişcării mâinii lui pe hârtie? Ce se întâmpla fizic în trupul lui? Felul în care corpul exprima sau nu exprima starea prin care trecea? Problemele lui fizice şi psihice: cum suferea (căci nu se simţea bine în propriul trup), să retrăim cum lupta cu boala sistemului nervos, cum îşi învingea depresia prin scris? Ca nişte arheologi, încercam un fel de reconstituire, de refacere a procesului de creaţie, re-inventam spontan acel moment unic al inspiraţiei – ne substituiam lui, să fim noi cei care pronunţam pentru prima oară aceste cuvinte, să găsim necesitatea, dorinţa urgentă de a da formă poeziei, de a comunica ceva adevărat, neteatral, fără dulcegării şi manipulări retorice.

Ne-am dat seama ca acest fel de abordare a recitării trezea o atenţie cu totul nouă, ca şi cum celebrele versuri nu fuseseră auzite niciodată, o senzaţie cu totul aparte, nu doar în cel care recita şi în cei care nu doar ascultau, ci participau activ, căci poeziile aveau ecou în noi, atingeau visceral sistemul nostru nervos. O formă de ritual privat, de confesiune împărtăşită. A fost un atelier de lucru pentru tânăra generaţie despre cum să-l simtă pe Eminescu al lor, diferit de cum îl ştim recitat de marii noştri actori.

Veţi relua la Opera din Iaşi Trilogia antică, un spectacol care a revigorat ideea de teatru în anii ’90? Va fi o reconstituire sau o nouă versiune?

Mulţi dintre tinerii care abia erau născuţi în ’90 şi care au învăţat despre Trilogie la istoria teatrului sunt extrem de dornici să aibă experienţa directă – şi Beatrice Rancea mi-a făcut o propunere la Opera din Iaşi pe care nu pot s-o refuz. Ce va fi, nu ştiu, dar sper în ceva foarte vechi şi foarte nou.

Aţi montat enorm, iar originalitatea lui Andrei Şerban este cunoscută indiferent dacă este vorba de teatru antic sau de Sarah Kane. Totuşi, dacă v-aţi fi ales timpul şi locul în care să trăiţi, care ar fi fost acela?

Mi-ar fi plăcut să fi trăit în Evul Mediu şi să fiu unul din miile de lucrători anonimi care au participat la construirea Catedralei din Chartres. 

Dacă aţi mai fi azi tânăr regizor, v-ar mai tenta perspectiva Americii?

Doar dacă Ellen Stewart ar mai trăi o dată, ca să încep să caut din nou.

Galerie foto:

• 
• 
• 
• 
• 
•