Work in pro­gress

Când vine vorba despre critică de film, mulți scrâșnesc din dinți sau își dau ochii peste cap, fie ei cineaști sau spectatori. La ce bun să existe oameni care să-mi spună ce și de ce să văd cutare film, atâta vreme cât toți putem cântări ce ne place și ce nu ne place? Întrebarea este dacă folosim aceeași unitate de măsură. Ideal ar fi ca despre filmele de consum sau de prost gust să nu se scrie nimic niciodată; ele sunt obiecte de unică folosință care ne trec prin ochi și prin urechi, lasă un balast și ocupă un spațiu prețios, au o dinamică de bussiness, pe principiul cerere-ofertă, care oricum va funcționa cu sau fără critica de film.

O să spuneți că sunt snoabă. Dar de ce mi-aș ocupa mintea și viața cu obiecte care nu contează, de ce ar trebui să iau în seamă niște produse care nici nu mă distrează, nici nu mă emoționează, nici nu-mi provoacă vreo reacție de vreun fel. Cum nimeni nu m-ar obliga în cazul în care aș fi critic literar să scriu despre Paolo Coelho sau, dacă aș fi critic de teatru, să scriu despre teatrul românesc de revistă, nu văd de ce ar trebui să fiu datoare să scriu despre ultimele blockbustere.Privind tot ideal lucrurile, despre filmele de artă sau despre filmele de autor, cele care mă fac să-mi chestionez emoțiile, să mă bucur de oameni și să văd dincolo de povestea propriu-zisă fie o viziune, fie o măiestrie cinematografică, cronica imediată ar trebui secondată (ca obligație de serviciu!) la o distanță de câțiva ani de o revenire, o reinterpretare. Abia atunci misiunea celui care scrie despre filme are o relevanță suficientă și poate pregăti temeinic (în cazul în care el însuși și-a făcut temele) spectatorii interesați de acest tip de cinema.

În definitiv, cinemaul este doar un alt instrument prin care ne punem întrebări și căutăm răspunsuri legate de viața noastră. Dar până atunci, totul este work in progress și unitatea de măsură a criticilor ar trebui să conțină o atenție mai mare către oamenii pentru care scriu, decât pentru propria glorie, și un efort de a funcționa mai degrabă ca un mijlocitor între cineast și spectator (chiar și atunci când critica este negativă), decât de a-l pune la punct sau la zid.