Vedetă de teatru. Cronica unei dispariţii anunţate (I)

De cele mai multe ori nici nu trebuie să te orbească de frumuseţe sau să împrăştie miresme învăluitoare de parfumuri scumpe (deşi ar fi de preferat aşa)... nici nu invadează ecranul televizorului cu problemele ei conjugale, şi nici nu se omoară să exemplifice, reţeta de sushi învăţată de la străbunica... dar ea, vedeta adevărată, poate să facă şi asta... dacă reţeta ar fi într-adevăr miraculoasă, sau măcar bunica exemplară, ori cel puţin amintirea bunicii a inspirat-o în vreun rol...

După acest preambul lung, ne permitem să declarăm că vedeta de teatru este o specie din ce în ce mai rară, pe cale de dispariţie, ignorată de patrimoniu, neprotejată de nicio lege. Şi nici nu ar putea exista vreuna care să facă asta, în afara normalităţii bunului simţ şi a educaţiei bunului gust. Dincolo de aceşti termeni, mai aproape de rău decât de bine, suntem martori implicaţi şi, uneori chiar activi, ai unui fenomen fără precedent şi fără întoarcere (şi el normal, dar doar până la un punct) al dictaturii ecranului de televizor. Sau al facebookului... Sau al degradării presei şi a dispariţiei jurnalistului cultural...

Iar în timpul acesta teatrul ca instituţie se bălăceşte periculos între două sisteme cu ape tulburi (repertoriu – proiect, angajaţi – colaboratori, subvenţie – autofinanţare etc.), un fel de struţo-cămilă cu alarmant de multe capete şi cocoaşe ascunse sub numeroase fotolii de decizie, care blochează lucrurile în locul unor soluţii şi a unei gândiri de perspectivă, nepregătit sau anulat pur şi simplu (prin argumente sociale şi economice de criză) să-şi asume sensul şi responsabilitatea unei trupe, a nevoilor ei, a formării ei... inclusiv la nivelul imaginii. Că actori talentaţi există, ştim cu toţii, iar că actorii buni se formează, nu este un secret pentru nimeni. Dar şi cota unui artist se construieşte. La fel, imaginea. Ne raportăm la sistemul occidental, venim cu exemple articulate despre ceea ce reprezintă actorul într-o piaţă liberă, dar uităm că în spatele ei există o legislaţie care susţine sistemul şi o adevărată industrie de PR şi impresariat artistic.

Astăzi, mai mult ca oricând, tocmai în contextul pieţei libere de artă şi a economiei de piaţă, orice trupă se îngrijeşte de „capetele de afiş”. Ca să delimităm termenii, trebuie precizat că, în comentariul de faţă, noţiunea de vedetă nu are legătură implicită cu a fi, sau nu, un bun actor. Însă, deocamdată, afişele teatrelor se hrănesc din gloria de altădată a vedetei de teatru (într-o mare măsură câştigată prin televiziune şi film, dar întărită pe scenă). Când spunem televiziune, a nu se înţelege ceea ce vedem acum la televizor, ci să ne gândim la spectacolele de teatru TV, la emisiunile de divertisment bun, unde un Toma Caragiu sau o Anda Călugăreanu dădeau lecţii de profesionalism.

Cu mici excepţii (vom reveni asupra lor), popularitatea „artistică” a actorilor se opreşte cu câteva generaţii în urmă. Nu ne interesează şi nu includem aici pseudo-vedeta cunoscută de la teleshopping sau din vreun serial îndoielnic, pentru că nu atrage după sine miile de gospodine spre a face aglomeraţie în sălile de spectacol ca să-l vadă pe Hamlet sau Othello.

Dacă faci un sondaj la casele de bilete ale teatrelor bucureştene, profilul spectatorului „capitalist” se conturează ca un magnet în jurul rezonanţei numelor cunoscute din distribuţiile spectacolelor. Astfel se vor înghesui să-i vadă pe Horaţiu Mălăele, Dan Puric, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru, Oana Pellea sau Valeria Seciu, dar nu va pica nimeni pe spate la numele unui actor devenit celebru din telenovele. Astfel că, în ultimii ani, o dată cu invazia serialelor româneşti, ne-a mai invadat un nou tip de spectacol (de văzut stâlpii tapetaţi cu afişe), care aminteşte, ca formulă şi strategie, de turneele pe litoral ale teatrelor de revistă.

Teatrul poate deveni un monstruleţ cu prea multe capete de afiş, nu neapărat profesioniste, dar cu nume cunoscute. Şi atâta timp cât principalul indice de măsurare el performanţei este dictat de numărul de spectatori şi de biletele vândute, selecţia nu mai are obligatoriu legătură cu valoarea, uneori, nici teatrul cu arta, ori cultura cu managementul.

Despre mecanismul regulei şi „norocul” excepţiilor de care aminteam mai devreme... vom continua...