Thinking Outside the Box-office

Dacă aruncăm un ochi la vecinii noștri mai degrabă mergători la cinema, din Polonia și Franța, constatăm că diferențele nu sunt foarte mari în privința titlurilor disputate pentru primele locuri (unde s-au strecurat Harry Potter și Tintin). Ce ne desparte este însă numărul de spectatori, pentru că numărul de săli este incomparabil mai mare.

Sigur că, odată ce ar crește numărul sălilor, ar crește și numărul spectatorilor iubitori de Saga, dar dezavantajele ar fi mai mici față de câștiguri. Filmele ar circula în mai multe copii, ar avea posibilitatea de a sta mai mult de patru săptămâni în program (vezi Aurora, care a rulat cinci săptămâni), inerția spectatorilor români s-ar mai clătina la vestea că filmul este încă în oraș, nu numai la malluri, la ore bizare.

Sigur că nu comparăm Pirații cu 42 de copii și 19 săptămâni de vizionări, cu cel mai vizionat film românesc, Nașa (26.765 spectatori) cu 8 copii în 16 săptămâni. Diferențe majore de gen, notorietate, calități estetice și tehnice. Însă, Melancholia și La piel que habito, care au în jur de 11.000 de spectatori, stau alături de Loverboy, cu aproape 12.000.

Astfel, problema nu se află la spectatorul consumator de block-bustere, ci mai degrabă la spectatorii cu pretenții, care nu ajung la cinema fie din comoditate, fie pentru că nu există săli priete­noase, fie pentru că tot internetul îi ajută. Însă, comparativ cu 2010 (Alice in Wonderland și Inception în top 3, și Eu când vreau să fluier, fluier cu 55.000 spectatori), și filmele străine, și cele românești au fost mai slabe. Un motiv în plus.