Splendoare la loc de verdeață

Îmi imaginez că Trier a avut măcar un moment de sinceritate deplină și și-a râs în barbă (sau a mai luat o pastilă?) asistând la amorul cu care filmul Melancholia este privit și discutat. Melancholia este un film rudimentar (și nu mă refer la spectacolul vizual, căruia îi găsesc și merite), este o păcăleală metafizică lip­sită de curaj, pavoazată cu referințe cinematografice discutabile și îndrumări di­dac­ticiste către albumele de artă.

Subiectul își afundă pretențiile în mediocrități dramaturgice, precum una dintre surori, care își afundă picioarele în nămolul plin de simboluri fușerite. Dacă von Trier s-ar fi oprit la disperarea sau depresia individuală, și nu la moartea co­lectivă, această glumă bună pe care această viață o face poate că opera ar fi fost mult mai onestă și mai solidă.

În plus, von Trier cons­­truiește disproporționat pervers și suficient contrastul între cele două caractere, între mi­reasa depresivă, frământată și atractivă, și sora convențională, frizând idioțenia și isteria, deloc credibilă în motivele pentru care se agață de această viață (ba mai mult, ca bomboana de pe colivă, ultima glumă proastă a acestei vieți este lașitatea so­țului).

Și uite așa, moartea lumii aduce un sens vieții prin creația lui von Trier, care cred că-și râde în barbă în rolul supraviețuitorului privilegiat să spună povestea. Si­gur că o apocalipsă ne-ar aranja pe toţi, însă nu ne va explica nici­o­dată nimic, nici des­pre noi, nici despre lumea în care, accidental sau nu, fiinţăm.