Sex, drugs & rock’n’roll

Același, și la interogațiile „cine împlinește 50 de ani de carieră în luna aprilie?” ori, chiar dacă unii nu sunt de acord, „cine a adus bluesul în Europa?”. În cele cinci decenii s-au scris multe, s-au spus multe, însă nu tot. N-o să aflați acum secretul longevității lor și nici ce măsură poartă Jagger la cămașă (atunci când o poartă), însă, foarte subiectiv, atât cât mă pot „desfășura” aici, spun cât sunt de atașată de „pierde-vară” ăștia britanici.

Tot ce urmează să împărtășesc poate părea o apărare (de care ei n-au nevoie), însă cred că ceva în mine – drăcușorul ăla pe care-l tot invocă „băieții” – mă mână în luptă. Lupta cu ce? Cu cine? Cu cei care spun că „s-au plictisit” (de parcă ar fi ascultat toată viața cele 29 de albume pe repeat), cu cei care-i acuză de comercialism, de prea mult marketing şi lista poate continua. Până să se ajungă la afirmații „dure”, ţin să readuc în atenţie faptul că ei sunt Supraviețuitorii. Ce nu se poate spune, cred eu, despre The Rolling Stones este că „au știut să se reinventeze”. Nu. Sunt ei.

Originali ca-n prima zi, extravaganți, capabili să susțină turnee după turnee ori să escaladeze cocotieri la 60 de ani. Hyde Park n-ar fi fost același fără ei, anul 2007, asemenea. Fără Paint It Black și Sympathy for the Devil, cultura (muzicală) ar fi fost săracă, iar viaţa anilor ‘60, ’70, ’80, ’90 şi 2000, fără vicii şi delicii.