Schiţă nocturnă

Şi nici doar pentru că noaptea casele abandonate şi clădirile de birouri neterminate, blocurile muncitoreşti şi vilele somptuoase sunt toate la fel de întunecate. Noaptea, monumentele şi alte acce­sorii urbane amplasate în ultimii ani în pieţele bucureştene sunt revelate în întreaga lor inutilitate: cai de bronz, ceasuri fals vintage, instrumente muzicale mute, alte forme care deja nu mai sunt descrise decât prin expresii populare obscene, toate apar ca simptome ale unui spaţiu public incoerent şi lipsit de perspectivă.

Sau blocat într-o perspectivă paseistă, în care nostalgia pentru un oraş ficţiune ţine loc de contextualizare istorică, în care replici în serie ale unor monumente dispărute sunt preferate generării de discurs contemporan viu (forme ale acestuia apar, totuşi: spontane, temporare, fragile, într-un raport complet dezechilibrat cu discursul oficial orientat către megalomanie). Acest discurs oficial se atenuează noaptea, iar atunci oraşul ar putea fi o agora perfectă. Vocile s-ar auzi mai bine, frigul ar împinge oamenii mai aproape unii de alţii, stridenţele aparenţelor fizice n-ar mai conta.

Ar fi mai mult timp pentru discutat listele de revendicări şi mai mult loc pentru exersat coexistenţa paşnică a diferenţelor. Nici fotografiile făcute de agenţii de securitate celor care îşi exprimă opiniile crezând că sunt li­beri n-ar mai ieşi poate atât de clare. Iar dacă legile care încearcă să interzică protestele şi adunările publice ar fi propuse noaptea, am putea crede că ele au fost doar un vis urât.