Procesul comunismului prin teatru

Dramaturgul a strâns trei texte deja cunoscute publicului, care abordează această temă febril de sensibilă a istoriei recente (Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, Richard al III-lea se interzice sau scene din viaţa lui Meyerhold, Despre senzaţia de elasticitate când păşeşti peste cadavre). Deține o carte de acest tip puterea de a lansa o dezbatere mult timp amânată?

Dacă alte arte s-au aplecat mai insistent (mă gândesc la zona filmului), şi – poate – şi mai adânc, asupra problematizării cu privire la acest subiect, scena şi-a pierdut sensul pe care îl avea înainte de momentul ’89. Forţa „ameninţătoare”, urmărită atent de ochii cenzurii ca fenomen periculos şi oricând capabil să incite, prin sugestii şi interpretări ascunse, mase de oameni, se năştea şi dintr-o nevoie reprimată de comunicare şi o dorinţă sinceră de comuniune într-o problemă care îi preocupa pe toţi, artişti şi spectatori.

Exista un fel de conştiinţă a momentului social (care, astăzi, şi ea pare să fi intrat într-o stare de levitaţie demnă de uimire). Nu ştiu dacă cei 22 de ani sunt distanţa optimă pentru o judecată obiectivă, dar, între timp, subiectul s-a transformat mai mult în talk-show steril de televiziune, o dată pe an, când se bifează îndeplinirea unui soi de „obligaţie” naţională, unde discursul pierde dimensiunea lui responsabilă şi orice disponibilitate sensibilă, pe care ar trebui plusat, cum spunea Matei Vişniec la lansarea cărţii, pentru înţelegerea acestui subiect colosal al istoriei.

Cele trei piese încearcă să pătrundă mecanismul utopiei care a fost comunismul, dar sensibilizează cu privire la utopiile sociale, indiferent sub ce nume s-ar ascunde ele. Lectura lor poate fi o recuperare, nu doar culturală, pentru o generaţie privată de înţelegerea unor întâmplări ale istoriei mari care va afecta viaţa tot timpul. Citind, ai senzaţia că Vişniec deconspiră mecanismul manipulării, avertizând despre pericolul oricărei utopii. Citez dintr-un interviu mai vechi câteva gânduri care ar trebui să ne spargă timpanele: „Mi-am dat seama că lumea a trecut foarte uşor peste căderea comunismului. Cum să ieşi din utopia planetară a comunismului şi să ai curajul să visezi în continuare? Este o problemă reală. Trăim într-o accelerare a timpului cu o viteză incredibilă. Oamenii au în faţă o utopie care nu are ideologie.

Dacă istoria comunistă a fost pregătită de o sută de ani de reflecţie, modernitatea vine fără nimic în spate. Sunt subiecte care se impun pentru ca spectatorii să-şi dea seama de caracterul lor paradoxal.”