Perspective românești

În țară, se tot repetă, până la saturație, că n-avem pers­pective. Ba mai mult, ne-au luat și străinii la ochi. Ne-am purtat „rău” prin țările Europei și acum suntem huliți. Ni se strigă în față: „țigani!”.

N-o să mă lansez în polemici legate de patriotism. N-o să bat moneda discriminării. Dar o să vă propun o temă de discuție pornind de la modul în care noi, românii, ne privim „în oglindă”.

Suntem mândri că suntem români?, ne-am întrebat cu toții. Ne place în România? Cum suntem? Ce facem, cum gândim noi? Suntem obișnuiți să ne lamentăm cu privire la „statutul” de român. O ducem rău, nu vom scăpa nicicând de metehnele noastre balcanice.

M-am născut în Dobrogea, o „țară” a melanjurilor etnice. Acolo trăiesc laolaltă ­– în aceeași localitate, pe aceeași uliță ­– români, turci, armeni, lipoveni, italieni, tătari, deopotrivă. Și rare au fost momentele în care am simțit tensiuni interetnice. Curios lucru, fiecare vorbește pe limba lui, însă nu se războiesc din pricina naționalității.

Comunitatea de italieni de la mine de-acasă îmi este exemplul cel mai la îndemână. Au venit în Dobrogea pe la 1880, căutându-și de lucru (paradoxal sau nu, astăzi situația s-a inversat, știți prea bine). Și-au construit case, o biserică, o școală. Locuiau aproape unii de alții, pe străzi „familiale”.
Au avut de-nvățat multe unii de la alții, fie români, fie italieni. Și și-au respectat tradițiile. Desigur că italienilor li s-a spus multă vreme „broscari” din pricina preparatelor culinare. Însă nici românii nu s-au ofensat prea tare când au fost numiți de către vecini „scarpețari” (tot din pricina italienilor care locuiau aici și impuseseră moda cipicilor cu talpă de gumă). Nici orgoliul propriei naționalități nu s-a arătat a fi foarte pregnant. Cu toate astea, n-o să primești niciodată (oricât de prieten ai fi) rețeta de prosciutto a familiei.

Știți cum își salută (și azi) românii consătenii italieni? „Să trăiești, Barba Remo!” („barba” s-ar traduce prin „maestre”). Italienii din Dobrogea au fost și sunt respectați tocmai pentru că au ținut la tradițiile și naționalitatea lor. Și nu spun vorbe mari. Au rămas din ce în ce mai puțini în sat, însă și acum își țin cu rigurozitate și cu mare fast sărbătorile.
Asta nu-i împiedică să fie respectuoși cu tradițiile noastre. Paștele, spre exemplu, vine de două ori la italieni: așa cum le impune religia catolică, dar și la o săptămână distanță, ca la „români”. Cu toate că noi nu facem la fel.

Întorcându-mă la modul în care ne privim, îndrăznesc să spun că imaginea pe care o avem despre noi este cea pe care o văd și ceilalți din jur. Nu ne place că suntem români? Asta se vede. Nu știm ce am putea spune despre „felul” nostru de a fi? Și asta se vede. Tocmai de aceea ne-am gândit ca, în ediția de decembrie, să vă prezentăm câteva perspective românești. Inspirate din specificul național. Perspective românești, altfel.

În încheiere vă spun „La mulți ani!”. Și de 1 Decembrie. Și pentru 2012.