Părinţii voştri ţipau mai tare la concerte!

Distracție mare, copii dansau și fredonau hiturile formației, unii dintre părinți, de pe margini, priveau nostalgici. La un moment dat, Dan, încercând să încingă și mai mult atmosfera, le strigă celor mici: Părinții voștri țipau mai tare la concerte!”

Pornind de la asta, m-am gândit la toate răspunsurile primite de-a lungul timpului de la diverși artiști. Muzicieni străini și români au dat răspunsuri asemănătoare. Mulți se arătau încântați că tineri și foarte tineri vin la concertele lor, însă cei mai în vârstă dintre spectatori sunt cei care-i urmează prin turnee și fac atmosfera.

Analizând publicul care - poate părea arogant - mă nemulțumește de la un concert la altul tot mai mult, am încercat să găsesc motivele pentru care lumea vine astazi să vadă muzică.

Da, da, să vadă. Și să fie văzuți. Este atât de simplă explicația. În plus, părerea mi-a fost împărtășită în nenumărate rânduri. Oamenii nu-și mai dau interesul pentru muzică atunci când vine vorba de un concert. Poate pentru că este totul atât de la îndemână? Pentru că ascultăm și vedem totul, uneori în timp real? Sau, pur și simplu, avem impresia că suntem deja veterani în ceea ce înseamnă live, deși putem spune că suntem „pe piață” de vreo șase ani. În plus, nu totdeauna decent (ca organizare, sonorizare etc.)

Aproape fără să clipesc, mi-au venit în minte concertele The Rolling Stones și Santana. Primii (care, punându-i pe cea mai neimportantă scară de măsurare a „valorii”, nu adună nici măcar 6 like-uri pe Facebook/postare) au adunat aproape 60.000 de oameni pe stadion, în 2007. Un fapt absolut normal. Însă au fost acolo oameni pe care-i cunoșteam ca discotecari în liceu, au fost domnișoare care au stat, fără să exagerez eu vreun pic, mai bine de jumătate de concert cu ochii în telefonul mobil. Oameni care nu aveau în niciun clin cu RS, și care s-au extaziat doar când a fost vorba despre Satisfaction...

Santana a fost un alt concert la care publicul a venit pentru hiturile din '99 încoace. Maria Maria și Smooth au făcut să pălească orice Samba Pa Ti sau Europa. Discuțiile de genul „la bere” erau mult mai importante. A trebui să mă strecor câteva rânduri bune, ca să nu mai aud pălăvrăgeli.

La fel s-a putut observa și la Guns N Roses. Oricât de „trupă de coveruri” ar fi acum, te uitai în jur și vedeai cum albumul Appetite for Destruction (unul dintre cele mai bune ale anului '87 și din cariera americanilor) a trecut ca inexistent pe lângă urechile fanilor Don't Cry sau Live and Let Die.

Asta îmi aduce aminte de un râsu'-plânsu' din 2011. Plecam de la concertul Bon Jovi - poate cel mai reușit al anului, în mare parte făcut de public - unde, în golden circle, de una singură, m-am simțit perfect, și aud în spate: „bă, dar n-au cântat November Rain”. El îi spunea ei, care i-a replicat: „nu cred că ei cântau asta”...

Și te întrebi. Oare după câte un eveniment de gen se vor documenta și vor începe să și asculte și să le pese de muzică?

Brusc, îmi amintesc de Elvis Costello. One man show la Sala Palatului, cu un publlic destul de pregătit, dar care a ocupat mai puțin de jumătate din locuri.

Un lucru îmbucurător este că tot mai mulți tineri participă la concerte. Poate cei ce vor fi peste 15 ani vor țipa la fel de tare precum bunicii lor.