Nominalizările UNITER şi criza dezbaterii

Din mai multe raţionamente, nu vroiam să comentez acest subiect, dar a venit el peste mine. Cu agresivitate. Cu lipsă de argumente. Cu plătit poliţe mai vechi sau mai noi. Cu frustrarea criticilor, dar mai ales a artiştilor. Cu înjurături în stânga şi-n dreapta. Fără culoare politică, fără argumente de „gaşcă”... personale! Cu jigniri care nu au nimic în comun, nici cu ironia, nici cu luatul vreunei atitudini. Şi parcă, mai mult ca-n alţi ani, cu o stare de dezbinare în interiorul breslei.

Voi explica imediat acest lung şir descriptiv, comic şi înspăimântător, care nu are legătură cu schimbul de păreri sau cu penalizarea gustului teatral, ci diagnostizează o stare de fapt şi o profundă nemulţumire dusă până la frustrare.

Însă, dincolo de contextele personale, de aruncatul cu vorbe în mari artişti, nimeni nu a punctat vreo problemă reală care să merite a fi discutată. Sau poate nu am prins-o eu. În schimb, am înţeles că independenţii nu au loc de Silviu Purcărete şi Alexandru Dabija. Ştiu oameni care s-ar mândri doar că sunt contemporani cu ei. Alţii se mândresc, dar arată lucrul ăsta îmbrăcându-se în numele lor, pentru a-şi arăta „discreţia” în promovarea de sine (ca în versurile „Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră.”), prin absenţă, introducându-i în discuţii facebookiste. Mă întreb ce părere ar avea ei în faţa acestor apărători... Tocmai în teatru, şi tocmai independenţii au uitat existenţa dreptului la exprimare şi infinitul de nuanţe pe care le poate asimila scena. Fiecare deţine adevărul absolut despre cum trebuie să arate teatrul independent.

De ani buni (de fapt, corect ar fi să-i numim răi), societatea românească trăieşte într-un dialog autist. Suntem marcaţi iremediabil de acest sindrom care a pătruns şi în teatru. Se comentează, dar nu se comunică; se acuză, dar nu se dezbate; se dau verdicte, dar se mimează toleranţa şi respectul pentru părerea celuilalt. Este absolut normal ca fiecare să-şi apere părerile, preferinţele, spectacolele (mai ales)... interesele... cu condiţia decentă de a accepta şi părerea celuilalt.

Cred că membrii unui juriu, „înregimentaţi” prin încrederea breslei (sau cel puţin aşa se presupune) degeaba sunt contestaţi după ce anunţă rezultatele selecţiei. Însă... şi aici aproape că aş folosi majuscule... le pot fi contestate dinainte anumite calităţi care ţin de cultură, profesionalism, moralitate... şi, mai ales, gust teatral. Acestea (printre altele) vor dicta lista nominalizărilor. Nimeni, niciodată, în toată povestea premiilor UNITER, nu a semnalat public vreo astfel de nepotrivire (întotdeauna se discută pe după colţuri sau după finalizarea jurizării). De aceea, îmi propun să ne oprim doar asupra punctelor care au explodat pe facebook şi care ar fi crescut tirajul ziarelor de astăzi dacă oamenii de teatru ar fi fost la fel de cunoscuţi ca prezentatorii de la meteo.

Teatrul independent a câştigat mult prin absenţa de pe lista nominalizărilor. Măcar pentru că s-a privit în oglindă. O parte a celor implicaţi în fenomen îi acuză pe cronicarii că nu vin să le vadă spectacolele, mândrindu-se însă cu faptul că că nu ar da doi bani pe părerea lor şi că de aceea nici nu-i invită. Interesant este faptul că Teatrul Act, care are o nominalizare (Emilia Dobrin), nu a fost invocat în discuţiile despre independenţi. Au fost uitate toate premiile acordate independenţilor de-a lungul timpului (vezi lista lungă a Act-ului şi Florin Piersic Jr.). Pentru un fenomen, fie el şi activ, dar firav prin construcţie, cum se întâmplă la noi, este o mare omisiune. Independeţii s-au certat între ei pentru „recunoaştere” şi valabilitate. S-au contestat agresiv (şi personal). Liei Bugnar nu-i place teatrul făcut de Bogdan Georgescu, pe motiv că nu se comportă civilizat la spectacolele ei. Nu aş fi crezut asta. Dar, liniştiţi-vă, s-au strâns imediat şi apărătorii lui Bogdan Georgescu. Nici nu bănuiam că fenomenul teatrului independent este deja împărţit în atât de multe găşti. Credeam că este un teritoriu unde contează tocmai diversitatea şi curiozitatea. Unde este loc pentru mulţi artişti şi multe propuneri. Altfel, se marginalizează singur.

Mircea Morariu (membru în juriul de nominalizări) explică, pe blogul adevărul.ro, de ce nu a intrat în discuţie spectacolul „Troienele” montat de Andrei Şerban, la Opera Naţională din Iaşi. Este un spectacol de operă, pentru că este făcut cu solişti de la operă. L-aş crede pe cuvânt, doar că pentru mine a fost una dintre cele mai puternice experienţe teatrale.

„D’ale noastre” nominalizat pentru cel mai bun spectacol. Am motive multe şi subiective să mă bucur, într-o mică măsură am lucrat la acest spectacol. Dar având în vedere că în selecţie nu încape amestecul de genuri, nu mai înţeg regula şi nici raţionamentul.

Lari Giorgescu nominalizat pentru cel mai bun actor cu rolurile din „D’ale noastre”. Este victima adiacentă a nominalizărilor, dar care se va alege cu un mare capital de imagine, graţie tuturor contestărilor. Ce face în „D’ale noastre”, chiar este performanţă. Deşi sunt dintre cei care ar contesta opţiunea juriului, această nominalizare este semnul că lumea acceptă un alt fel de limbaj teatral la un actor. Ca raportare şi gândire, este un mare câştig în spaţiul nostru.

Premiul de Excelenţă acordat de către Senatul UNITER, Teatrului Naţional din Bucureşti, pentru proiectul Caragiale. Caramitru se premiază singur, nu? Să începem prin a ne reaminti că anul 2012 a fost dedicat dramaturgului. Vor fi unii care mă vor acuza că primesc un salariu (infim, altfel) de la TNB. Dar îmi asum expunerea, pentru că niciun spectator sau om de teatru nu poate contesta valoarea culturală a acestui demers. Este singurul proiect coerent, cu viziune şi cu finalitate, dedicat lui Caragiale în 2012. Şi este o restituire care poartă marca estetică a timpurilor noastre şi a unor mari artişti.

La o privire obiectivă, anul acesta au fost mai puţine contestări asupra valorii şi mai multe legate de formă şi genuri, o nepotrivire de termeni între lista bătută în cuie a categoriilor de selecţie şi realitatea de la faţa locului. Poate că ar trebui regândite categoriile, organizată altfel distribuirea premiilor, schimbată regulă, reformulate criteriile. S-au impus forme noi în teatrul contemporan, puritatea genurilor a apus de mult timp. Toate aceste lucruri trebuie integrate, altfel apare păcatul de a le ignora. Sau de a le băga în seamă şi a stârni revolte.