Mici mari filme

Sunt din ce în ce mai rare ocaziile în care mă duc la cinema și fără așteptări, fără să mă fi uitat pe vreun trailer sau să-mi fi șoptit cineva ceva de bine sau de rău, dau peste mici bijuterii, sau mici mari filme, cum ar veni.

Ambele titluri reiau niște genuri, în speță filmul de aventuri cu adolescenți, plus o „țâră” de monster movie și filmul de categorie B cu mașini, gangsteri și un pic de love & fairytale, pe care J.J. Abrams, respectiv, Nicolas Vinding Refn le restilizează și le reconstruiesc meseriaș.

Nu cred că e vreo tendință, nu va fi nici modă (deși nu ne-ar strica, că poate așa am vedea și originalele, măcar din curiozitate), ci doar bucuria și cheful (plus mai mult de oleacă de talent) unor regizori de a face pur și simplu filmele pe care și-ar dori să le vadă.

Însă oferta nu acoperă cererea. Mai deunăzi, vedeam a doua oară Drive (insist!) și în rândurile din spate o întreagă clasă de liceu chiulea. Au chiulit ca să meargă la film. Nu-i rău, îmi zic. Odată început filmul, au curs și reacțiile și comentariile nu foarte favorabile, culminând cu: „La ce film m-ai adus, fată?”. E rău, îmi zic.

Așa că, probabil, niciodată aceste genuri de filme nu vor mai avea public ca odinioară, adică pe vremea originalelor, tocmai pentru că ele sunt ignorate aproape total de generațiile foarte tinere care (încă!) mai merg la cinema (pentru care istoria cinema-ului începe prin anii ’90 cu Tarantino, în cel mai fericit caz) și nici nu mai fac parte din cultura populară, acum înlocuită de sfântul CGI.