La revedere, domnule Tocilescu

De două zile îmi răsună în minte cuvintele şoptite de Ducu Darie, când priveam încremeniţi catafalcul de pe scena Teatrului Bulandra: „Fără Liviu (Ciulei, deşi îmi place să cred că nu este nevoie de precizare) şi Toca, am rămasa proape singur”.

Aş fi vrut să spun ceva care să spargă acest adevăr şi să ne trezim din coşmarul de la Bulandra. Dar nu am avut ce. Mai cu seamă că în ultimul an viaţa...sau, iarăşi, moartea, m-a purtat des pe cărările de la Bellu. De fiecare dată am avut sentimentul că merg în vizită la prieteni sau că mă duc, pur şi şimplu, la teatru.

Pe Aleea Artiştilor se găseşte înmormântată „trupa” pe care o visează orice regizor: Gheorghe Dinică, Gina Patrichi, Amza Pellea, Forian Pittiş, Anda Călugăreanu, Adrian Pintea, Ovidiu Iuliu Moldovan... şi mulţi, mulţi alţii. Îmi veţi spune că moartea este firească.

Şi am să vă dau dreptate. Mai cu seamă că, întotdeauna, am preferat să mă gândesc la plinul pe care îl lasă un om în urmă, nu la golul enorm creat prin absenţa lui. În cazul artiştilor, ceea ce au realizat este cu atât mai important. Sau rămâne singurul lucru care contează.

Însă, când pot să nu mă gândesc cum ar fi arătat „Prietenii” lui Kobo Abe la Bulandra, când, la repetiţia de marţi, ultima, Tocilescu le-a spus actorilor că în sfârşit a găsit „cheia” spectacolului. Nu pot să nu regret că nu a mai venit niciodată la Naţional, unde era atât de aşteptat, să facă „D’ale carnavalului”. Cred că aşa mi-l voi aminti întotdeauna pe Toca, povestindu-mi despre „D’ale...”.

Nu ştia nimic despre cum vrea să iasă, dar ştia exact ce vrea să spună. După interviu mi-a zis să mai stăm puţin ca să mai povestim. El fusese în Franţa, unde se simţise precum Oblomov, eu la Academia Athanor, la domnul David Esrig, de care îl lega o prietenie şi o apreciere reciprocă.

Tot atunci mi-a zis că ar vrea să scrie pentru revista noastră. Mi-l voi mai aminti în repetiţii la „Elizaveta Bam”, operă bufă după Daniil Harms, acum ceva ani la Bulandra, când mă fascina cu pasiunea lui pentru avangardă. Cum altfel pentru atipicul Toca? Cred că el mi-a oferit una dintre primele lecţii de teatru viu, aplicat, neconformist. Privindu-l timid am învăţat enorm.

Mai ţin minte poveştile doamnei Michaela Tonitza Iordache, care avea o înţelegere specială pentru artişti şi care era legată de Tocilescu printr-o prietenie „exemplară”. Ca şi viaţa ei. Mi-l voi aminti pe Tocilescu „înfuriat” de suferinţă la înmormântarea doamnei Tonitza, când a lăsat un buchet de flori şi a plecat sfârşit. La fel cum sunt mulţi dintre noi acum.

Îl voi vedea întotdeauna alături de Crina Mureşan, femeia-actriţă discretă ca o umbră care, douăzeci de ani, l-a ţinut de mână într-o poveste unică de iubire, de viaţă, de teatru. Şi după toate astea, atât de personale, spun că Alexandru Tocilescu va fi prezent pentru mult timp de acum înainte pe scenele teatrelor din Bucureşti. Spectacolele lui vă vor dezvălui un artist care nu s-a repetat de la o creaţie la alta, până la a ajunge să nu-l recunoşti. Altă raritate pe care o avea Tocilescu. 

Citește și Carnaval în două viziuni: Alexandru Tocilescu şi Alexandru Darie