Ipocrizie, extremism şi promovare

Dă bine să-i vorbeşti de rău. Mulţi cred asta. Şi acţionează în con­se­cinţă. În diverse cercuri de prieteni, şi nu mă refer neapărat la reţelele de socializare, toţi cei enumeraţi mai sus constituie subiectul unor discuţii care nu ajută pe nimeni. Şi nu schimbă nimic.

E la modă, fie e sezonul să faci mişto de Ler, îţi pare amuzantă o imagine trucată cu Bieber, iar Chuck Norris salvează de... plictiseală. De cealaltă parte, se află extremiştii. Cei care sunt foarte aproape de a cocheta cu „hate-ismul”. Nu prea există lucruri bune şi doar ce le-a intrat în graţii trece „testul”, altfel, restul se poate duce de unde a venit, de preferat, învârtindu-se.

Şi fac şi caz pe tema dată. Şi unii, şi ceilalţi au personaje de linşat. Nici unii, nici alţii nu-şi dau seama, poate, că prin toate aceste manevre nu fac decât să ajute la promovarea a ceea ce ei numesc non-valori. De ce să-i urăşti pe Fuego ori pe Hruşcă? Cu ce ţi-a greşit Justin Bieber?

Tocmai existenţa lor te ajută să faci comparaţia. Şi poţi să alegi. Într-un secol în care me­dia este peste tot şi peste toate, credeţi-mă, este foarte simplu să-i eviţi pe ne­doriţi. Nu ne obligă nimeni să-i ascultăm. Iau atitudine şi promit un „hi­de all” tuturor postărilor de gen. Umorul, în opinie proprie, înseamnă mult mai mult decât să batjocorești luni în șir un produs de marke­ting sau colindele. Suntem încă liberi să alegem dacă şi cărui gen aparţinem.