Întâlnirile cu semn şi sens

Există întâlniri şi în viaţă, şi în teatru, cuprinse de acea stare de graţie la care numai cei norocoşi au acces. Câteva dintre ele au scris istoria teatrului românesc.

Pentru că nu ştim cum ar fi arătat Gheorghe Dinică şi Marin Moraru fără etapa David Esrig şi Nepotul lui Rameau. Probabil, şi Esrig, în absenţa unei întâlniri întâmplătoare, în sala Izvor de la Bulandra, la un spectacol oarecare, cu poetul suprarealist Gellu Naum (viitorul dramaturg, care deja scrisese Ceasornicăria Taus, pe filiera teatrului absurdului, chiar înainte de Eugen Ionescu, dar o ţinea la sertar), ar fi avut alt decurs.

Sau Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ şi Ion Caramitru fără experienţa Liviu Ciulei. Ori, George Constantin în afara prieteniei cu Horia Lovinescu, directorul Teatrului Nottara, sau cu regizorul Dan Micu. Nici destinele artistice ale lui Ştefan Iordache şi Valeria Seciu nu mi le pot imagina în absenţa numelui Cătălinei Buzoianu. Mai aproape de noi, Ofelia Popii a început să aibă respiraţie ca actriţă după întâlnirea cu Silviu Purcărete şi cu rolul Mefisto.

Cunosc actori care au lucrat o singură dată cu Andrei Şerban şi, în afara oricărei amintiri nostalgice, sunt foarte legaţi de acea perioadă. Pentru ei reprezintă momentul unei conştientizări de sine şi depăşirea unor graniţe pe care experienţa le-a crescut şi voinţa trebuie să le sfărâme.

Procesul implică un efort suprem şi, iarăşi, numai unii îl pot duce până la capăt. Poate părea exagerat, însă cred că se poate desena o hartă cu întâlniri care au lăsat semne în cultura română. Ca într-un joc cu creionul. Teatrul, prin esenţa lui, înseamnă doi (de la Michaela Tonitza Iordache citire, pe filieră Brecht), se naşte doar prin întâlnire. Întâlnirea dintre actor – regizor – scenograf – muzician – etc. Apoi, cea cu publicul: marele prieten sau călăul.