În cerc vicios

Astfel, autorii filmelor valoroase sunt resemnați și continuă să facă filme pentru festivaluri și pentru publicul lor, mic și constant, în vreme ce spec­­tatorii își jură că nu mai pun ochiul pe vreun film românesc. O relație disfuncțională, în care, de fapt, fiecare știe ce vrea și cât poate.

Pe de-o parte, lumea cinematografiei românești (industrie nu exis­tă!) nu găsește soluția eficientă pentru a-i aduce pe oameni în sălile de cinema, fie pentru că spectatorii nu au suficientă cultură cinematografică pentru ca mersul la cinema să de­vină reflex sănătos și civilizat, fie pen­tru că promovarea producțiilor autohtone suferă de inadecvare, fie pentru că sprijinul din partea statului român lipsește cu desăvârșire.

De cealaltă parte, spectatorii cer regizorilor abandonarea poveștilor cenușii în care nu se întâmplă nimic și renunțarea la rețetarul minimalismului care nu mai impresionează, și revendică un film mainstream, un film de gen, un film comercial (dacă se poate 3 în 1, pentru că, luate separat, s-au mai făcut și rezultatele nu sunt dintre cele mai fericite).

Vreo soluție? Anyone? Nu spun că ar trebui ca Radu Muntean, de pildă, să facă un thriller, sau Cristi Puiu să regizeze o comedie cu adolescenți, și că domnului care îi îndrăgește pe Steven Seagal sau Gerard Butler, de pildă, ar trebui să-i băgăm pe gât un Paul Newman sau un Belmondo.

Dar, cred că dacă, de pildă, regizorii din generația foarte tânără nu ar mai împrumuta rețeta succesului premiaților Noului Val și ar avea mai mult curaj și încredere să facă filmele pe care vor să le vadă ei și nu selectorii din festivaluri, probabil că încet s-ar mai schimba și tonul, și cheful publicului.

Cât despre eforturile acestuia din urmă, am semnale, chiar dovezi, că foarte tinerii spec­tatori (înscriși în programele de edu­cație cinematografică Educațion a l’image și Cinema.edu) sunt curioși să vadă filme românești și chiar le apre­ciază, nu însă fără să le chestioneze în amănunt. Până la urmă, e nevoie de entuziasm și emoție de ambele părți.