Despre extravaganţă şi demonii ei

Provine din franţuzescul extravagance. Asta spune DEX-ul. Vă propun o analiză pe text (se practică la teatru) cu exemple din realitate. Conform primei părţi a explicaţiei, aş spune că fiecare manifestare prin care cineva se exprimă artistic (fie vorba de un mare spectacol sau de face-painting naiv, în formă de ursuleţ sau şoricel, aplicat rapid unui copil la o serbare în parc) este o extravaganţă.

Faptă lipsită de judecată…Intrăm într-o zonă puţin mai periculoasă… Poate ne salvează Platon, care, vorbind despre artă, spune că „zeii, luându-le mintea poeţilor, i-a înzestrat cu darul poeziei”. Daţi-mi un singur exemplu din istoria omenirii în care cele mai conservatoare forme de artă, înainte de a intra în uzul public, nu au fost considerate excentrice, ciudate, bizare.

Ce cultură ar fi putut să găsească un nume pentru aceste manifestări care îşi doresc să iasă din orice tipic, să spargă tabuurile cu orice preţ şi să se redefinească prin atitudini ieşite din comun, dacă nu cea franceză? Aici s-a trăit filozofia de budoar, moda s-a dezlănţuit într-o nouă imagine a omului. Aici au înflorit avangardele. Întreaga artă a Europei a trecut pe la Paris şi şi-a potrivit ceasul la ora exactă. Nu era o extravaganţă prezenţa „ţăranului Brâncuşi” îmbrăcat în costum tradiţional, despărţit de „Coloana infinitului” românesc, intrigând Parisul cu „Păsările” şi „Săruturile” sale? Simplitatea devine extravaganţă prin răsturnarea ordinii pe care o premeditează mulţimea.

Extravaganţa, acest cuvânt cochet, mă intrigă şi îmi place. Mă sperie însă ce se ascunde astăzi în spatele lui. Într-o lume fără principii estetice, extravaganţa nu poate să existe (ar zice Caragiale). Există doar teribilism, exagerare, depăşirea măsurii, lipsa bunului-simţ şi a simţului estetic, kitsch etc. Aş spune că extravaganţa nu e pentru toată lumea, doar cei iniţiaţi ştiu s-o trăiască.