Despre demoni mici şi mari

Într-un articol publicat în 2011 (publishingperspectives.com), Valla Vakili, iniţiatorul şi preşedintele companiei, povesteşte cum i-a venit ideea site-ului. Urma să facă o călătorie în Europa şi să stea câteva zile la Paris. A dat peste o carte (Total Chaos de Jean-Claude Izzo) a cărei acţiune se petrecea la Marsilia şi i-a plăcut atât de mult, încât a conspectat locurile, obiceiurile personajului principal, marca de whisky preferată etc. În final, evident, nu a mai ajuns la Paris, ci la Marsilia.
Dacă Vakili promite „să-i redea culturii cadenţa”, această experienţă de surfare (teoretic infinită) pe un singur site poate să scoată cu totul cititorul din cadenţa citirii şi să-l arunce în cea, mult mai familiară, a zapării. Iată cum funcţionează: căutaţi, să zicem, „Lolita”. Găsiţi imediat şi cartea lui Nabokov (1955), şi ecranizările (Stanley Kubrick  – 1962, Adrian Lyne – 1997), şi Citind Lolita în Teheran de Azar Nafisi, şi alte cărţi de Nabokov, şi alte cărţi în general… Ba vă apare şi Amy Fisher, „actriţă şi criminală”, pe care presa a botezat-o „Lolita din Long Island”.

În Lolita lui Nabokov sunt documentate a figura 56 de persoane reale, 101 locuri, 17 „lucruri”. Cartea în sine e menţionată în 60 de alte cărţi. Să zicem că la „persoane reale” alegeţi El Greco. De el se leagă 150 de titluri! Săriţi peste Hemingway, Dos Passos, Roth, Rushdie şi ajungeţi la Sclavie de Somerset Maugham. Unde apare Richard Wagner! Referinţele fiind însoţite de citate, aflaţi şi de ce – un personaj apreciază că Wagner va fi uitat înainte să se încheie secolul al XIX-lea şi conchide: „aş da toate lucrările lui pentru o singură operă de Donizetti”. Totuşi, Wagner! Apare în 597 de cărţi. De pildă în Proust, În căutarea timpului pierdut vol. 5. Et caetera.

Deenah Vollmer („In the Land of Videobooks”, www.newyorker.com) atrage atenţia asupra opţiunii de cumpărare a articolelor despre care se vorbeşte pe site, fie ele cărţi, parfumuri, pantofi etc. Această opţiune e discretă – câte un link spre Amazon sau alt mare distribuitor – şi este, recunoaşte Vollmer, „mai bună decât ferestrele pop-up, e o tehnică blândă de vânzare – site-ul nu te redirecţionează niciodată spre un magazin, dar dacă îl vrei, e acolo.” Sigur, Small Demons este în fond o companie, nu o fundaţie. La fel de sigur, nu va înlocui niciodată cititul în sine. Dar dacă petreceţi (ca mine) o oră sărind din pagină în pagină, veţi vedea că poate ţine loc de o conversaţie inteligentă, că îi dă tocilarului din noi adrenalina comunicării adevărate. Comunicare cu cine?
Mai contează?