David Esrig şi amintirile exemplare

Un spectacol pentru care lui Marin Moraru i-au dat lacrimile în timpul emisiunii „Profesioniştii”. Întrebat de ce plânge după 40 de ani de la interzicerea lui, a răspuns simplu, dureros, aiuritor: pentru ceea ce descoperise acolo, în Furtuna lui Shakespeare, alături de David Esrig, şi nu a mai fost arătat niciodată. De câte ori îmi amintesc cuvintele lui, rămân şi eu cu un nod în gât. Câtă pasiune şi fascinaţie trebuie să se fi scurs în acea perioadă de teatru românesc, când începea să se scrie istoria unor spectacole şi a artiştilor care, astăzi, au devenit legende. David Esrig, Marin Moraru şi Gheorghe Dinică fac parte dintre cele mai grăitoare nume în acest sens.

Plin de energie, cu o pasiune pe care o întâlneşti doar de câteva ori în viaţă (dacă eşti norocos), pornind, din nou, pe urmele Furtunii lui Shakespeare, în cadrul Atelierului „În căutarea teatrului existenţial” – Gheorghe Dinică, desfăşurat la Burghausen, cu sprijinul Institutului Cultural Român, David Esrig îmi pare memoria activă a acestui spectacol „nevăzut”. Alunecând în text, coboară şi în amintirile cuprinse de stare de graţie a descoperirilor (pentru care plângea Marin Moraru), sau ale prieteniei extraordinare cu cei doi (actorii-creatori alături de care regizorul a călătorit în mai multe spectacole), după care şirul exemplelor se mută la faimosul Nepotul lui Rameau (jucat la Bulandra, în anii ‘70), la Troilus şi Cresida, la Umbra, la Aşteptându-l pe Godot (un alt spectacol interzis înainte de premieră, tot cu Gheorghe Dinică şi Marin Moraru). Parcă ceva dintr-o altă lume se aşterne peste sala unde se ţin întâlnirile. Ceva dintr-o lume privilegiată – pentru că îşi găsea bucuria de a face teatru şi îşi consuma existenţa în această bucurie  – populată de artişti în faţa cărora ne înclinăm, dar ne continuăm drumul foarte puţin incomodaţi de această posibilitate.

„Astăzi, nici măcar nu putem înţelege până la capăt, ni se pare o excepţie ceea ce atunci era absolut normal”, mi-a spus o actriţă, într-una dintre seri. Avea dreptate... Şi nu pentru că astăzi nu ar mai exista actori şi regizori dedicaţi dar, din păcate, acesta este traseul impus de societatea noastră grăbită şi superficială. Teatrul, artă prin excelenţă socială, nu poate fi îndepărtat de ritmul societăţii. Doar în laborator, amintirile nu sunt „conservate”, ci păstrate vii, prezente, motivate. Aici, în cuptorul alchimic (pentru că sensul cuvântului Athanor acesta este), lucrând cu actori foarte tineri, David Esrig transferă o stare din trecut într-un moment din viitor. 

Info:

Atelierul „În căutarea teatrului existenţial” – Gheorghe Dinică, 29 – 27 august,  Burghausen (Germania), Institutului Cultural Român şi Academia de Teatru, Film şi Televiziune ATHANOR

Galerie foto:

• 
•