Cum mi-am petrecut 1 Decembrie

1 Decembrie 2011 a ieşit din tipare. Pentru mine, cel puţin. După ce toate reţelele de socializare au fost suprasaturate de urări şi dedicaţii muzicale, petreceri pe tema dată (şi ştiu că, de astăzi, toţi vor începe să o hulească iar), încercând să profit de soarele plin, am pornit spre oraş.

Cartierul de vest anunţa cu stindard la geam sărbătoarea naţională. Ici-colo se puteau auzi ritmuri folclorice, mai mult sau mai puţin autentice, însă starea generală a zonei era destul de încordată. Ajung în staţia RATB şi aştept. Anul trecut am îngheţat 40 de minute după o maşină care să mă ducă într-un Centru Vechi ticsit de lume, de unde am plecat după prima comandă.

Acum, o altă experienţă. Un autobuz destul de rapid, plin ochi cu tineri şi vârstnici, mi-a oferit (cum altfel?) subiecte de discuţie cu prietenii. Un cetăţean turmentat nu reuşea să-şi găsească locul. Cărucioarele celor mici incomodau deplasarea călătorilor dintr-o parte în alta. Trei tineri studenţi la Jurnalism îşi bârfeau o colegă înaintată în vârstă, reuşind şi câteva dezacorduri gramaticale. Pe scurt, lumea era destul de agitată. Şi mă tot întrebam încotro atât de hotărâţi, la ceas de seară? Poate mergeau să vadă parada făcliilor. Posibil.

Luând la pas câteva străzi pustii, lătratul câinilor fiind singurul care rupea tăcerea ce parcă anunţa ceva, am ajuns la... librărie. Copiii citeau stând pe podea, părinţii căutau jucării. Şi vă asigur că nu e nimic greşit în expunerea asta. Părea că lumea îşi dăduse întâlnire la Cărtureşti.

O atmosferă frumoasă, de altfel. Am evitat Centrul Vechi, am avut două tentative de a bea un ceai „pe undeva”, însă parcă niciun loc nu era bun pentru seara Zilei. Să fi fost melancolia de vină? A mai îmbătrânit România cu un an şi diferenţa nu e făcută de lucruri tocmai bune? Se prea poate.

Încercată de un sentiment destul de incert, am decis să închei seara cu un film bun.

Şi iată cum am ratat şi anul ăsta parada. N-am prins niciun steag în geam şi nici nu am strigat „La mulţi ani!”, entuziastă precum tinerii ce ne-au depăşit cu maşinile pe bulevardul Elisabeta. Am ajuns acasă. Vecinii mei francezi petreceau cu volumul la maximum şi, inevitabil, mi-am amintit de vorba lui Astaloş: „fie pâine cât de rea, tot mai bine e la Paris”...