Critica de teatru și câteva vicii de abordare

Un actor mare de la noi şi, în plus, de o discreţie cum rar întâlneşti, de aceea nu-i voi da numele - îmi spunea că nu a citit niciodată nimic din ce s-a scris despre el.

Da, aceasta poate fi o atitudine de protecţie pentru un artist, căci atât laudele, cât şi criticile te influenţează în ceea ce faci. Gloria şi eşecul lasă urme, mai ales dacă arta din care vii este supusă „viului” mereu în schimbare. Cred că cei care scriu despre teatru nu trebuie să uite acest „detaliu”.

În câteva cazuri, îl mai înţeleg pe prietenul meu actor, şi din perspectiva celor care se apucă să-şi dea cu părerea. Despre artă se emit judecăţi absolute de valoare cu aceeaşi frecvenţă ca atunci când se discută despre vreme. Sensul criticii de teatru are valoare prin efectul de a semnaliza excesul, inteligibilul, performanţa, ideea, importanţa unui fapt, atât pentru artişti, cât şi pentru spectatori. Locul criticului este centrat între doi poli (care nu trebuie să fie opuşi): artist şi public.

Ideal este să nu trădezi pe niciunul dintre ei, să fii deschis şi, în acelaşi timp, constant principiilor tale. „Statornic în nestatornicia lui”, spunea Aristotel vorbind despre personajul tragic. Păstrând proporţiile şi „nedramatizând” sensurile, cam asta e şi starea criticului. Un individ care ştie cum se face totul şi priveşte doar „după chipul şi asemănarea lui”, nu-mi inspiră încredere.

Nu mă conving nici cei care se pleacă în faţa „statuilor”, dar nu îşi asumă recunoaşterea unui talent tânăr (la umbra marilor statui, criticul capătă importanţă, însă, demersul critic devine schizoid). Există un articol, Bernhardt versus Duse, scris de Rouben Mamoulian, unde este surprinsă prospeţimea lecturii la fel de intensă ca şi cum le-aţi vedea pe cele două actriţe la bătrâneţe. Sarah, ascunsă în spatele gloriei de altădată, Eleonore, extrem de tânără în ciuda vârstei. Autorul redă atmosfera, emoţia şi schiţează, peste timp, portrete vii. Da, acest gen de critică mă convinge.