Afganistanism asumat

Altfel spus, când ţara arde, preocupată fiind de o catastrofă naturală sau de un conflict social plin de violenţe, editorialistul scrie despre un eveniment minor, petrecut (eventual) într-o altă ţară. Prin urmare, afganistanismul presupune o lipsă majoră de actualitate. Această greşeală poate veni din grabă, din nepricepere sau, mult mai grav, din dorinţa manipu­latorie de a distrage atenţia cititorului de la adevăratele probleme sociale, economice etc.”

Fără să îmi propun să manipulez sau să vă distrag atenţia de la „starea naţiunii”, îmi asum lipsa de actualitate a subiectului despre care vorbesc. Ştiu că în ultimele luni au fost proteste. Ştiu că s-a schimbat întreg cabinetul de miniştri (şi premierul, desigur). Ştiu care e starea ţării noastre şi cunosc discuţiile despre situaţia Greciei, spre exemplu. Mai ştiu că jurnalismul a fost pus la îndoială în ultima vreme. Ştiu că numai la cultură nu ne stă gândul. Dar, totuşi, despre cultură vreau să vă vorbesc.

După discuţia pe care am avut-o cu Henri Paul, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti, mi-au stăruit multă vreme în minte câteva cuvinte: „ideea culturii, la bază, este aceea de a permite oamenilor să trăiască mai bine”. Dar nu gândim deloc aşa.

Cât de mult interiorizăm ideea de cultură? Ne-o mai apropriem? Am lăsat-o să cadă, cumva, în ghearele divertismentului şi pare că nu mai e cale de întoarcere. Din când în când facem un pic de tam-tam (vezi legea audiovizualului), pentru că trebuie.

Am ajuns mercantili până şi cu emoţiile noastre. Aşa ne alegem spectacolele la care mergem (merită să dau banii? am/n-am timp pentru asta?).

Orice porţie, orice tip de cultură am consuma, vrem să ne aducă beneficii cât mai mari. Mercantilismul, câştigul personal primează, indiferent că înscriem copilul la o grădiniţă particulară ca să înveţe două limbi străine încă din faşă sau că restricţionăm bugetele pentru secţia de cultură a vreunui ziar.

Când vom citi titluri culturale pe prima pagină a cotidienelor (şi nu doar când este vorba despre decesul vreunui artist)? Când un astfel de subiect va deschide jurnalul principal la TV? Când presa culturală va face rating? Când o ştire despre filmul de artă va atrage click-uri şi mii de „unici”, care, la rândul lor, stau la baza publicităţii pe site? Cu ce să se hrănească cultura, dacă presupunem din start că „nu vinde”? Şi apoi, mă întreb, dacă vom lăsa cultura în derizoriu, fără atenţie, fără vlagă, cum mai potolim setea noastră de a trăi mai bine despre care vă vorbeam mai sus?

PS: Ca să păstrez aceeaşi cheie de lectură, închei printr-un succint fals editorial. „Acesta din urmă nu vorbeşte despre o problemă preocupantă pentru colectivitate, ci atrage atenţia asupra unui material (dosar tematic) din interiorul revistei.”

Vă propun să intraţi în jocul nostru de nuanţe. L-am ales pentru a surprinde o tendinţă în artele contemporane, dar şi pentru a ne dezvălui poziţia editorială, prin câteva articole de opinie – în secţiuni. Vă mai supun atenţiei două noutăţi din sumar: câteva pagini bilingve dedicate expaţilor (sau turiştilor) pe care le vom publica începând cu această ediţie, precum şi lansarea rubricii permanente „Prin ţară”. Motivul? Revista noastră ajunge, începând din martie, în chioşcurile şi librăriile din peste 15 oraşe ale ţării.

BeWhere your city is!

Notă: Citate şi definiţii din Jurnalismul cultural şi de opinie, Sorin Preda, Polirom, 2006,  cap. „Genuri de opinie. Editorialul”