Actorul român şi limba lui Shakespeare

Zilele trecute am fost pusă în situaţia de a face acest lucru. Sincer, aşteptam doar câteva răspunsuri afirmative, sunt tineri care au plecat la studii în Anglia sau în State (au fost cumva obligaţi să ardă etapele şi să-şi aroge un mod de gândire într-o altă limbă decât cea maternă), şi credeam că ei se vor încumeta să-şi asume această responsabilitate. Total fals! Într-un sondaj (putem să-l numim şi aşa), aplicat pe aproape 70 de subiecţi, doar 3 au răspuns cu un „nu” absolut, alţi 3 au spus că ar putea să încerce, dar nu ştiu dacă sunt în stare. Restul, calculaţi dumneavoastră proporţia, sunt gata, începând de mâine, să urce pe scenă şi să joace Shakespeare pe limba lui. O statistică extraordinară! Asta dacă, în realitate, sau în teatru, lucrurile ar sta la fel ca în teorie.

Ca să înţelegeţi mirarea mea, trebuie să vă atrag atenţia că situaţia are doar o legătură tangentă cu a cunoaşte foarte bine o limbă. Nu voi dezvolta acum argumentele mele în favoarea suspiciunii care m-a cuprins în faţa acestei statistici. Pot să spun doar că ştiu traducători mari care fug din calea lui Shakespeare (şi poate au ei motivele lor). Mai ştiu actori şi mai mari care refuză să joace în altă limbă. Cunosc actori maghiari foarte apreciaţi şi premiaţi, care nu grăiesc decât în limba lor când sunt pe scenă, deşi vorbesc fluent româneşte. Chiar dacă vă pot părea excesiv de conservatoare, tot am să spun că teatrul nu poate fi scos de sub incidenţa cuvântului. În „Dincolo de rol sau Actorul nesupus”, George Banu afirmă despre George Constantin că nu ar fi putut fi actor într-o altă limbă decât româna, pentru că arta sa venea dintr-o profundă stăpânire a cuvântului, jucând tonurile, dezvăluia noi sensuri. Victor Rebengiuc îmi povestea într-un interviu că actorul care joacă într-o altă limbă decât cea maternă, nu trece de învelişul cuvintelor. A trăit această experienţă „traumatizantă” pentru un actor şi nu vrea s-o mai repete. Emigrat în Franţa de ani buni, Matei Vişniec continua să scrie în limba română, deşi făcuse un doctorat în franceză. Această stare s-a schimbat doar atunci când a simţit un control visceral faţă de limba de adopţie. Sunt doar câteva motive ale suspiciunii mele dusă până la îngrijorare.

Zilele trecute, la o întâlnire sinceră şi emoţionantă, în cadrul Festivalului Şcolilor de Teatru (organizat de UNATC), Marcel Iureş le povestea studenţilor de ce a refuzat să joace la Londra. Ştim că face filme în America, ştim că este un foarte bun vorbitor de limba engleză, ştim că scena londoneză înseamnă desăvârşire în cariera unui actor de teatru de talia unui Marcel Iureş, dar el a refuzat. Într-un raport de corectitudine cu sine şi cu meseria pe care o face, a explicat el. La film lucrurile stau altfel, dar în teatru cuvântul chiar se naşte din actor, din felul în care simte şi îl simte.

După această mărturisire adevărată, te întrebi de unde vine siguranţa din răspunsul tinerilor despre care vorbeam la început. Sau poate nu e siguranţă, ci efectul unei societăţi care a indus disperarea în sângele nostru, atât de puternic, încât la o orice provocare trebuie să răspunzi prezent. Poate că sunt urmările unei şcoli lipsite de repere şi de modele. Sau, poate, starea de fapt a unei pieţe teatrale de consum, unde raportul cerere-ofertă este profund dezechilibrat. Şi, atunci, oricând trebuie să fii gata pentru orice. Cu orice preţ.