La dans, domnule Caragiale!

Gigi Căciuleanu a dat acestui exerciţiu formă, într-un spectacol tipic de teatru coregrafic, marca artistului, D’ale noastre. O tablă de materii, unde cuvântul este înlocuit de mişcare şi gest, dar nu-i simţi absenţa pentru că situaţiile păstrează spiritul lumii lui nenea Iancu. Din acest punct de vedere, reprezentaţia rămâne fidelă până la capăt lui Caragiale, pentru că Gigi Căciuleanu urmăreşte reconstituirea în imagini a unui univers.

Alege nişte stop-cadre vivante, derulate în ritmul unui scenariu de animaţie, ca nişte fotografii cu vedere din interior, şi le trimite publicului, iar situaţiile sunt uşor de recunoscut pentru că apelează la clişeele caragialiene (dl. Goe în tren, discursul lui Caţavencu, momentul Zoe – Tipătescu etc.), dar prind viaţă reală în coregrafia lui Gigi Căciuleanu. Corina Grămoşteanu aduce şi ea, prin costum, ceva din aerul acestei lumi, folosind elemente neutre, în contrast cu detaliile încărcate de sugestie, care ajută la conturarea personajelor. Pentru că dansatorii lui Căciuleanu devin personaje, dansul fiind doar pretextul unui mod de exprimare.

Cutremurător este momentul lui Caţavencu la tribună (Lari Giorgescu), unde absenţa cuvântului şi absurditatea comică a discursului sunt preluate de un corp contorsionat, care aproape explodează în gesturi, aruncându-şi costumul, parte cu parte. Cetăţeanul turmentat oscilează pe „Sonata lunii”. Scene din Năpasta întregesc aerul acestei lumi comice cu un accent în disonanţă. O muzică amestecată, ca şi lumea noastră, cu inserturi lăutăreşti, operă, dar şi compoziţii originale (Lucian Stan, Marius Mateşan, Dan Handrabur, Cristina Handrabur, Cristian Stanciu, Vlaicu Golcea, Mitoş Micleuşanu), mixată de D.J. Vasile, imprimă faţetele unui Caragiale comic şi hilar, absurd şi actual.

Dansatorii lui Căciuleanu („dansactorii”, cum îi numeşte el) – Ioana Marghidan, Ioana Macarie, Istvan Teglas, Ramona Bărbulescu, Vanda Ştefănescu, Rasmina Calbaios, Lari Giorgescu, Cristian Nanculescu, Ştefan Lupu, Adrian Nour, Alexandru Călin – găsesc energia exactă a omului caragialesc şi o transformă în expresie. Atitudinea teatrală „vorbeşte” şi conduce coregrafia, de la intenţie şi mişcare, la personaj veridic.

Tentaţia acestui spectacol nu e provocarea culturală, ci plăcerea de a descoperi şi recunoaşte candoarea, umorul şi grotescul unui autor atât de cunoscut.