Istvan Teglas: „Nu ştiu dacă sunt actor sau dansator”

Cum ai ajuns să faci dans şi teatru, la Baraolt?

Eram în clasa a treia, când m-am îndrăgostit de două fete şi, ca să fiu aproape de amândouă, m-am înscris într-o trupă de dans. Aşa a început dansul pentru mine. Dar nu am făcut niciodată „studii înalte” în domeniul acesta. În liceu, m-am apucat de teatru, pentru că în dans, dacă nu te perfecţionezi, nu poţi să faci performanţă.

Văzându-te în spectacole de dans, nu mi-am pus niciodată problema studiilor tale. Dai senzaţia unui dansator profesionist.  

Nu ştiu ce înseamnă să ştii să dansezi, iar de putut, poate toată lumea. La mine se întâmplă următorul lucru, fie că este vorba de teatru, de dans, de mişcare, dacă mi se dă totală încredere şi simt lucrul acesta, eu pot să fac orice, nu în sensul că aş fi genial, dar capăt curajul şi libertatea să încerc. De aceea, poate, nici nu mă interesează doar dansul în sine, şi m-am apucat şi de teatru, care nici el nu mă interesează strict. Uneori, dansul funcţionează pentru mine ca o terapie, elimină tot ce-i negativ în mine.

Ştiu că nu îţi place să ţi se spună că eşti dansator, dar cine te-a văzut în spectacole nu poate să nu remarce că este felul tău de a te exprima.

Dacă încerci în fiecare zi ceva, la un moment dat, chiar începi să te pricepi cât de cât. Nu am o problemă cu acest cuvânt, ci cu orice categorisire de felul acesta. Nici nu ştiu dacă sunt actor sau dansator, astea sunt doar nişte pretexte.

Dacă te întreb simplu, cu ce te ocupi?

Este cumplit de greu să răspund la întrebarea asta. Uneori, o înţeleg pe mama, care mă ruga să mă întorc acasă şi să mă las de meseria asta. Doar că eu nu o simt deloc ca pe o meserie, altfel aş fi fost de mult angajat undeva şi aş fi trăit mai liniştit.

Nu e meserie, dar este un fel de a fi al tău...

Din păcate, lucrurile nu mai stau nici aşa. Spune-mi tu care sunt acei oameni care nu fac arta ca pe o meserie, ci ca pe un fel de a fi, câţi sunt?

În spectacolele de teatru te-a ajutat mult uşurinţa de a te mişca expresiv. Spune-mi cum te foloseşti de experienţa de actor când faci dans?

La mine lucrurile au venit amestecat, e clar că nu am putut să le separ. Am lucrat cu dansatori şi coregrafi care nu au legătură cu teatrul şi poate că există o diferenţă de abordare, dar nu-mi dau seama dacă lucrurile au legătură cu actoria. Foarte mulţi coregrafi pornesc de la mişcare şi văd ei unde vor ajunge. Modalitatea asta nu-mi place, eu simt nevoia ca mişcarea să vină dinăuntru. În dans ai mai multă libertate decât în teatru pentru că nu depinzi de un text sau de orice altceva. Dar libertatea asta este foarte ciudată şi grea, te trezeşti foarte singur pe scenă, nu ai nici măcar textul care să te ajute. Mi-a plăcut foarte mult ce zicea domnul Esrig, că orice cuvânt trebuie să conţină ceva, să vină din ceva, la fel este şi cu mişcarea, şi cu dansul. Sunt actori care spun textul, pur şi simplu, şi dansatori care intră şi dansează în gol.

La tine cum se naşte mişcarea?

Foarte greu. Dacă nu ştiu de ce trebuie să fac doi paşi la dreapta şi doi la stânga, nu pot să intru în forma aceea pentru că nu vine din nevoia de a spune ceva. Nu pot să accept forma în sine, asta nu este neapărat bine, uneori, forma te ajută.

Ai avut mai multe proiecte în afară. Cum ţi se pare ceea ce se întâmplă în dansul de la noi în comparaţie cu cel de acolo?

În alte părţi oamenii nu ard pentru căutările lor cum o fac cei de aici. Şi parcă cei care fac dans sunt mult mai relaxaţi în afară, mai plini de confort, şi asta se simte nu neapărat pozitiv. Noi suntem mai creativi, dacă vrei, dar aici lucrurile nu se leagă pentru că nu avem încredere unul în celălalt. Nu trebuie să ne iubim, dar uităm de ce ne-am strâns în acelaşi loc şi abandonăm finalitatea. La noi sunt artişti mai faini, dar sunt şi mult mai multe „individualităţi” orgolioase.