Dansul ca ADN, între alb şi negru

Vorbeşte despre individualitate folosind mijloace din balet şi dans contemporan, transpuse în imagini cinematografice. Un interviu de Cristiana Gavrilă

Ai lucrat la un film care pune problema identităţii din prisma individului, dar şi a colectivităţii. Are legătură cu faptul că originile tale sunt amestecate? Sau, pur şi simplu, este o tendinţă a societăţii?

Mult din ceea ce este acolo vorbeşte despre mine, artistul, jumătate de-o culoare, jumătate de altă culoare. Născută în lumea europeană, dar cu rădăcini africane. Lucrurile acestea le simt, indiferent cât aş încerca să fac abstracţie de ele. Nefiind niciodată în Africa, contactul meu cu aceste origini a rămas la nivel de ADN. Când trăieşti în lumea europeană, o asimilezi ca şi cum ar fi a ta 100%, uiţi la un moment dat că tu ai alt aspect decât ceilalţi. Am o amintire din Liban, care este foarte relevantă în acest sens. În fiecare seară un grup de africani cânta şi dansa, iar sute de oameni se strângeau să-i vadă. De obicei, mergeam şi noi. Într-o seară, le-am zis prietenilor mei: „iar suntem singurii albi între negrii ăia”. Am trăit atât de mult în lumea europeană încât cred că m-a absorbit.

Dar tu cum te simţi de fapt?

Nu ştiu, de aici apare problema identităţii şi a căutărilor. Sunt conştientă de cum sunt în exterior, dar caut şi corespondenţa interioară. Altfel, nu am nicio problemă cu lumea din jurul meu. Nu m-am simţit exclusă.

Din filmul tău, am rămas cu senzaţia că în ciuda luptei, generalitatea, oricum, ne acoperă...

Asta am vrut să spun. Trebuie să ai o particularitate mult prea mare ca să poţi face faţă tendinţei de uniformizare. Să ai ceva atât de particular, încât prin el să te ridici împotriva uniformizării. Şi, până la urmă, acest lucru nu ţine de culoarea pielii, asta e menirea artistului. Dorinţa lui de a spune ceva, crezând că e important, însă, în ce măsură este adevărat sau nu, e greu de ştiut. S-ar putea să fie o luptă în zadar... dar conştientizezi târziu.

În film nu ai folosit nimic din specificul părţii africane a ADN-ului tău...

Da, m-am gândit la acest lucru, dar a fost opţiunea mea. Noi, la început, am lucrat fără muzică. Am vrut să experimentăm reacţiile corpului, iar, de obicei, muzica impune un ritm, o intensitate anume. Nu mai este sentimentul de la care tu porneşti, se modifică în funcţie de muzică şi de atmosfera pe care­ o induce. Noi am adaptat muzica la mişcare, şi nu invers. Există însă o imagine cu un pământ roşu, care aminteşte de o zonă tribală.

În film se simte un fel de tensiune a corpului, o stare destul de instinctuală.

Fiind coregraf sau dansator, eşti foarte dependent de muzică, de aceea am încercat să scăpăm de ceea ce ne-ar fi condiţionat. Împreună cu Radu Aldea, directorul de imagine, am gândit o minimă regie, în care să legăm momentele de dans cu cele cinematografice, fără a se repeta şi a se suprapune ca mesaj. La un moment dat, dansul chiar este oprit şi imaginea este cea care vorbeşte.

De fapt, şi dansul se topeşte în ima­gine...

N-am vrut nici să fie un film care slujeşte mişcarea, nici o coregrafie care serveşte imaginea. În acelaşi timp, rupte de imaginile din film, de acea fabrică părăsită unde am filmat, şi momentele de dans îşi pierd din efect.

Foloseşti elemente de balet şi dans contemporan. Le combini cu uşurinţă. Dacă ar trebui să propui un proiect unei instituţii de gen, la ce te-ai gândi?

E nevoie de o deschidere din partea instituţiilor mari de a investi încredere în coregrafi care au pregătire şi în zona de balet, dar şi în cea de dans contemporan. Cred că lucrurile se leagă între genuri, dar noi am instalat nişte personaje separate în tot jocul ăsta. Vorbim în termeni... dans conceptual, balet clasic, dans contemporan. Ne blocăm în limbaj, când adevărata piedică e ideea. Aş avea grijă la concept, el trebuie să fie adecvat zilelor noastre.  C

Puteţi vedea filmul pe www.collectiveidentityfilm.ro