Cine este Pina Bausch

În spatele paşilor dansatoarei, dincolo de viziunea sa regizorală, în profunzimea coregrafiilor care îi poartă semnătura, mai presus de estetică există sentimente. Spectacolele sale nu sunt odihnitoare sau relaxante, ci scormonesc cu încăpăţânare în profunzimea trăirilor autentice.

Corpurile dansatorilor de la Tanztheater Wuppertal strigă, se lamentează şi dor. „Violenţa sentimentelor” nu e o figură de stil atunci când vine vorba despre stilul impus de Pina Bausch în dansul contemporan începând cu anii ‘70. Contrastul, repetiţia obsesivă, echilibrul fragil între tehnica baletului clasic şi temele preluate din arta dramatică, toate au fost încercate cu o echipă care funcţionează perfect. Aşa a lucrat Pina Bausch întotdeauna, de la Ifigenia în Tauris din 1973, trecând prin Ritualul primăverii în 1975 şi Café Müller în 1978 şi ajungând la Bamboo blues în 2007.

Dacă vorbim despre postmodernism în dans, Pina Bausch este aceea care l-a inventat. Tabuurile sunt dinamitate, corpul are voie să se mişte liber, aparent haotic, iar senzualitatea castă e înlocuită cu o sexualitate aproape expusă. Femeile sunt de cele mai multe ori îmbrăcate în rochii vaporoase, în culori aprinse, frizând lascivitatea.

Corpul bărbaţilor este pentru prima oară dezgolit, iar frumuseţea forţei în mişcare poate fi speculată cu fiecare încordare de muşchi. Decorul conţine elemente naturale: de la frunzele moarte care acopereau scena în Barbă albastră (1977), la apa care o inunda în Luna plină (2006).

Criticată virulent pentru francheţea abordării sale, cu spectacole pe care publicul le părăsea la jumătate, Pina Bausch a crezut până la capăt în ceea ce face, devenind poate cea mai importantă figură din lumea dansului în secolul XX. Teatrul, pe de altă parte, îşi revendică şi el personalitatea artistică a dansatoarei germane.

Conceptul de teatru-dans a căpătat rotunjime în coregrafiile sale – tragismul creat şi întreţinut prin acumulare, tensiunea pe care o degajă imaginile din spectacole, curba dramatică pe care o descriu poveştile de pe scenă sunt legate prin dans, tehnică, virtuozitate şi graţie mai presus de toate. Pina Bausch are ceva din potenţa strigătului mut; cu cât mai simplu e totul şi mai curat, cu atât mai trist şi mai puternic.

Imaginea sa etalon este cea a femeii scheletice, plină de feminitate – somnambula în cămaşă albă de noapte din Café Müller. Perseverentă şi constantă, pluteşte lovindu-se de mese şi scaune într-un restaurant, pe când ceilalţi, treji fiind, se caută unul pe celălalt, se găsesc şi asta doar pentru a se despărţi. Iar ea continuă să alunece, trecând parcă prin mobile şi pereţi, deasupra tuturor. E rolul pe care l-a jucat literalmente până la moarte.

În 2009, Pina Bausch, în vârstă de 69 de ani, încă mai era în distribuţia spectacolului. Obişnuia să spună că nu e important cum se mişcă oamenii, ci de ce o fac.  A găsit răspunsuri şi ni le-a povestit prin dans, lăsându-le moştenire la început de secol pentru lumea spectacolului de mâine.