Viseptol - George Vasilievici

Aproape nici nu le poţi deosebi de celelalte. Viseptol e un roman de două ori trist: după ce a fost definitivat, a fost respins de mai multe edituri, adică nu l-a vrut nimeni; iar apoi, la puţin timp, şi-a pierdut, într-un fel tragic, autorul, rămânând astfel singur. Cu toate astea, Viseptol mi se pare o carte-eveniment în contextul literar actual. Un roman puternic, psihedelic, original, şocat, şi, de cele mai multe ori, foarte bine scris. O carte care atinge, în unele pagini, acea „demenţă” care se întâlneşte numai la marii scriitori. Chiar dacă se pot identifica influenţele discrete ale unor Gogol, Saramago, Burroughs sau Vonnegut, scriitura lui George Vasilievici, modul în care îşi construieşte viziunile, enormitatea celor narate, dublată de o subtilă ironie, au incrustrate în filigranul lor propria amprentă, propria marcă înregistrată.

Viseptol descrie, de fapt, o anti-realitate, halucinantă, hipertrofică. Autorul pare că simte o repulsie structurală faţă de caracterul anost, repetitiv-previzibil al prozaicului. Nimic nu este cum ne-am aştepta să fie. Percepţia dilată sau mutilează lumea, făcând-o de nerecunoscut. Viziunile sunt rareori feerice. De cele mai multe ori, au un caracter grotesc, coşmaresc. Planurile narative se succed cu rapiditate. Tempoul este, şi el, accelerat. Se întâmplă prea multe lucruri care contrazic senzaţia de real. Pare că se mizează pe „necreditabilitatea” auctorială. E un fel de anti-autenticitate programatică la Vasilievici care polemizează, indirect, cu moda autoficţiunilor. Pentru că el este „interesat de incredibilul pur”.

Cu cât crezi mai puţin în acest spectacol imaginativ cu resurse cvasi-inepuizabile, cu atât cartea îţi place mai mult şi cobori mai adânc în lumea asta stranie, schizoidă, poetică. Aici, se poate întâmpla orice, absolut orice: un câine se poate mări de zeci de ori, poţi lua o pastilă cu un Icar desenat pe ea şi să-ţi crească aripi şi să zbori pe deasupra Amsterdamului, ţi se pot tăia mâinile la aeroport, pentru siguranţa zborului, poţi deveni chiar un fel de Abaddon, exterminatorul aproape întregii omeniri, poţi chiar avea o discuţie lejeră cu Dumnezeu. Citiţi neapărat aceste întâmplări în anti-realitatea îndepărtată. Se poate trăi şi acolo.

Apoi se auziră iar paşii alergând pe duşumea şi în cameră intră Anteu ducând în braţe un bărbat cu mâinile amputate din umeri şi picioarele din şolduri. Cineva îi scosese ochii şi îi cususe gura. Uitându-mă cu atenţie, am observat că nu era nici pe departe cusut, nu, buzele îi erau prinse una de alta cu ace de siguranţă. M-am cutremurat privindu-l. Cât ai clipi, păpuşa a încercat să se arunce pe fereastră în întuneric şi astfel să îşi piardă urma, dar rămase aşa lipită cu totul de geamul ce o despărţea de materia ei primă. Măcar asta ştie ce vrea, mi-am spus privind-o. Din mine se pare că a mai rămas numai minciuna la nivel de reacţie, de vreme ce stau şi asist la această demenţă colectivă.

George Vasilievici, Casa de pariuri literare, 220 pag., 18 lei