Viscolul - Vladimir Sorokin

 Te aștepți să-ți înghețe degetele atunci când ții această cartea în mâini – însă nu se întâmplă asta. Doar că, oricât de multă vară ar fi în jur, nu mai poți simți căldura. Viscolul este o scriere atipică pentru So­ro­kin, adică un roman care mimează formula romanes­că tradițională, specifică secolului XIX – poate declarație de dragoste, poate o formă livrescă și ironică de recuperare a unui fel de a înțelege literatura, muzeificat de multă vreme.

Ecourile din Gogol, Tolstoi sau chiar Dostoievski nu sunt deloc escamotate. Din contră. Sorokin lucrează cu modelele livrești într-un mod aproape ostentativ. Iar toată recuzita narativă, temele, simbolurile, felul de a se mișca, de a vorbi al personajelor este foarte, dar foarte rusesc, atât de rusesc, încât poate părea că ia în răspăr înseși trăsăturile constitutive ale spiritului rus – un fel de exercițiu lucid, critic și ironic de admirație. Trama acestei povestiri e relativ simplă: un doctor trebuie să ajungă într-un loc în care a iz­bucnit o epidemie ciudată (oamenii se transformă în zombie).

Bineînțeles, afară ninge enorm și nu se va opri decât pentru a începe din nou. Vă spun doar că drumul va fi parcurs într-o mașină trasă de 50 de căluți de dimensiunea unor potârnichi, că vor înnopta în casa unui morar mare cât o sticlă de vodcă, iar spre irealul capăt al drumului – care mai mult dispare decât duce –, mașina va rămâne blocată în tru­pul înghețat al unui uriaș om mort. Iar când se adoarme în mijlocul zăpezii, nu se poate visa decât că ieși plutind dintr-o casă în flăcări, purtat de un fluture de noapte albastru imens. Viscolul este povestea unui călătorii inițiatice printr-un infern alb. Iar orice infern, fie el și alb, nu se poate sfârși niciodată.