Dacă întreprindeți un studiu rapid pe Internet, găsiți și distribuția, și echipa de producție, și câte ceva despre desfășurarea filmărilor... Și, firește, aflați – într-o formă foarte condensată – care e subiectul filmului: un tânăr medic își ia repartiția într-un spital din Palilula și descoperă aici un fel de univers paralel.

Ce m-a intrigat pe mine de la început a fost numele localității din titlu. L-am bănuit pe domnul Purcărete fie că l-a inventat, fie că l-a ales la întâmplare, de dragul sonorității sale extraordinare. Colega mea Cristiana Gavrilă, care a asistat la câteva zile de filmare, mi‑a spus însă că faptele de la care a pornit filmul sunt reale: chiar a existat un tânăr medic, prieten cu regizorul, repartizat la terminarea facultății să lucreze la Palilula. O localitate, de asemenea, reală. 

Încă din 2009, jurnaliștii de la Adevărul.ro au vizitat satul doljean care dă titlul filmului și au realizat acolo un reportaj plin de căldură și umor („În satul Palilula viața încă se luptă cu filmul” de Paul Rogojinaru și Nicoleta Zaharia). 

Singurul element pe care vi-l semnalez aici e cel legat, firește, de numele satului. Conform unor legende locale, însuși Andrii Popa și „o mână de haiduci” ar fi pus bazele așezării, populând-o cu sprijinul unor fete furate de la sud de Dunăre, din comuna bulgărească Pali. Conform primarului, părinții fondatori ar fi fost de fapt niște sârbi veniți de pe lângă Belgrad, dintr-un sat care se numea chiar Palilula.

Partea ciudată a poveștii (deși nici satul din Dolj, nici filmul lui Purcărete nu duc lipsă de lucruri ciudate) abia urmează. După o ședință de redacție la BeWhere!, unde s-a pus și întrebarea devenită clasică „deci, când iese Palilula?”, „deocamdată nu”, am intrat într-un anticariat și am descoperit o carte ciudată, scrisă de Ion Călugăru și publicată la E.S.P.L.A. în 1958. Cartea se numește Casa șoarecilor și cuprinde „schițe fără umor și nuvele”, semnate de Călugăru în periodice între anii 1921-1947 și reunite postmortem de vechiul său coleg de liceu, Sașa Pană.

Puțin cunoscut astăzi, Ion Călugăru (1902-1956), pe numele său adevărat Ștrul Leiba Croitoru, a început prin a scrie povestiri umoristice (Caii lui Cibicioc), apoi s-a alăturat mișcării avangardiste (Paradisul statistic și Abecedar de povestiri populare) pentru ca, după 1930, să producă proză angajată de stânga, care după venirea la putere a regimului comunist s-a transformat în realism socialist. Din nefericire, mulți l-au cunoscut mai ales prin volumul Oțel și pîine (1952), un roman muncitoresc care a cunoscut două reeditări. Asta e povestea foarte-foarte scurtă.

Casa șoarecilor include o nuvelă care se cheamă, ați ghicit, „Palilula”. Aici s-a deschis cartea, la pagina 214, la „Palilula”. Nu e un text pe care să-l fi văzut menționat pe undeva – dar, desigur, am și eu limitele mele. M-am gândit imediat: poate că domnul Purcărete a citit nuvela și a fost impresionat!

După cum aveam să constat încă din autobuzul care mă ducea acasă, textul lui Călugăru are o atmosferă stranie, încărcată – or, în acel punct al investigației mele, era tocmai ce speram. Iată cum începe:

„Amurgea. Sunau valurile zbătându-se în bazinul căptușit cu faianță albastră, răsunau glasuri: glasuri triumfătoare, glasuri speriate, săpunite cu spuma apei, zbârlite de foșnetul pomilor ruginiți și zvonul jazului. Pe terasă pluteau dansatorii. Ca un plânset al acordeonului, suspinau tangourile și ca un plâns sugrumat, vocea cântărețului. Era bună tristețea care se răspândea. Un soare jupuit la genunchi spânzura peste una din coloanele de ghips, cerul se trăgea mai jos, ca o draperie. Și pe cerul, căzut la pământ, întins peste asfalt, se plimbau femei în costume de baie; femei-mame, fetițe, apoi băieți adolescenți și bărbați cu burțile umflate.”

Eroul-narator este „un fel de gazetar” și poartă numele de Diogen Miracol. Așezat pe „o bancă de piatră, în acea atmosferă curată de gimnaziu grec”, se răcorește de căldurile lui august într-o piscină nenumită și, mai ales, studiază cu ochi critic personajele din jur. Așa ajunge să intre în vorbă cu un necunoscut, pe care îl întreabă simplu: „domnule, dumneata ai încercat vreodată să te spânzuri?”

Spânzuratul ratat, Puiu Dracopol, „un schelet pus într-un cauciuc subțire de piele”, spuzit de coșuri, este urmat la masa lui Diogen de alți trei tineri, descriși la fel de plastic: „unul brun, cu figura de lăutar ajuns, altul slab și acrit, care mirosea nu știu cum a pisică udă, și altul, cu dantura de cal, stricată”. Cei cinci intră în vorbă și deodată Dracopol îi invită pe toți comesenii la el la vie, la Palilula, unde păstrează butoaie de vin vechi și pastramă de Botoșani. „Ce nume, Palilula! Venim neapărat!” exclamă ei.

Din acest punct și până la sfârșitul nuvelei, totul se învârte în jurul acestei plănuite escapade. Palilula este un loc magic, măcar și pentru că își trage numele de la „o grecoaică romantică, care s-a spânzurat acum un secol de cel mai înalt plop din fața cramei”. Este, totodată, promisiunea unei petreceri fabuloase („o lună întreagă nu ne mai trezim din beție”) și motivul unor toasturi care nu se mai sfârșesc. Cvintetul de cheflii trece din cârciumă în cârciumă, se desparte când membrii săi pleacă după diverse cuceriri amoroase, se readună și reîncepe distracția. În fiecare zi, amână cu încă o zi plecarea la Palilula, se îmbată, agață și părăsesc curve ori „fete oneste”. Străbat Bucureștiul nocturn în lung și în lat și nu întâlnesc decât alte „echipe de cheflii”, cu care se îmbrățișează ori se înjură. Plătesc țigăncile din Piața de flori să cânte, în zorii unei zile:

„Ura! Ura! Dula, Să trăiască Palilula...”

Până când, în mod previzibil, planul cade cu totul.

Conform Indexului cronologic de la sfârșitul cărții, nuvela a apărut inițial în două părți, în „Vremea”, în 1934. Trecuseră șase ani de când Mateiu Caragiale publicase „Craii de Curtea Veche”.

Personajele lui Ion Călugăru nu au mai ajuns la Palilula și cică nici nemții, în timpul celui de-al doilea război mondial, nu au reușit să o găsească, deși au căutat-o cu harta în mâini. Cât despre Silviu Purcărete, care nu a călcat prin localitate (dacă e să ne luăm după declarațiile sătenilor, nici nu ar fi bine să o facă), a preferat să o recreeze într-o hală dezafectată, la uzinele Republica din București. Iată după ce principii:

„Palilula nu e nicăieri, adică e pretutindeni. Este o mică insulă din câmpia valahă, compusă din pulberea unei planete îndepărtate, unde nu se ştie prea bine dacă oamenii mint, visează sau trăiesc cu-adevărat. La Palilula, animalele (broaşte sau ţapi) mint şi delirează ca şi oamenii, cu care de altminteri coexistă într-un spirit de solidaritate fraternă. La Palilula morţii sunt la fel de petrecăreţi ca şi viii, gureşi şi beţivani. La Palilula, nici un aparat conceput de un spirit uman, civilizat, nu poate funcţiona. La Palilula nimeni nu munceşte, dar toţi îşi umplu burdihanele. La Palilula nu se naşte nici un copil. La Palilula, tineri sau bătrani, adulţii nu au trecut de pragul copilăriei; Palilula este un teren al jocului tardiv. Palilula este Infernul cu miros de Paradis. Palilula este Paradisul mistuit de flăcările Infernului.”

Cum să nu se enerveze palilulenii? Cum să nu ne mirăm noi, ceilalți, de un asemenea izvor de realism magic care țâșnește la o aruncătură de băț de aici?

P.S. Recomand cu acest prilej Anticariatul Unu, str. Academiei nr. 4-6.

P.P.S. Trailerul filmului Undeva în Palilula:

Galerie foto:

• 
• 
• 
•