Tipar la o culoare

Monocromia lui Marjane Satrapi nu vorbește; strigă. 

Iranianca Marjane Satrapi a devenit celebră în toată lumea încă de la publicarea primului volum din Persepolis (în ediție franceză, cartea a apărut în patru volume; în ediția românească, într-unul singur) și a deschis apetitul unui public foarte larg pentru romanul grafic – considerat, îndeobște, o nișă editorială. Artist plastic (prin formația universitară) și bună povestitoare (din naștere), ea se exprimă negru pe alb și prin de­sen, și prin cuvinte. Persepolis este istoria ei personală: o autobiografie sinceră, necenzurată, deseori autoironică. Satrapi își povestește aici copilăria, adolescența, anii de facultate, cartea încheindu-se cu plecarea ei definitivă în Franța (în 1994). Nimic nu este eludat ori cosmetizat. Lumea ei este o lume fără griuri.

Adresată cititorilor occidentali, cartea explică pe larg istoria recentă a Iranului și modificările pe care le-a suferit societatea iraniană. Născută în 1969 într-o familie care se interesează de politică (într-un sens mai degrabă marxist), Marjane avea doar nouă ani la izbucnirea revoluției prin care a fost înlăturat șahul și a venit la conducerea statului Ayatollahul Khomeini. De la o zi la alta, viața ei s-a schimbat. Prizonierii politici (destui în familia și în anturajul ei) au fost eliberați, doar pentru a fi rearestați, unii chiar executați, ulterior. În locul școlii franceze mixte pe care o frecventa, Marjane a trebuit să meargă într-o instituție de învățământ specială pentru fete. Au început lipsurile și, în 1980, războiul cu Irakul. Nu în ultimul rând, ca toate fetele și femeile iraniene, Marjane a luat cunoștință cu vălul.

Vălul islamic are, de altfel, un rol special în Persepolis. El uniformizează, asprește ori persecută figurile feminine. Privitorul învață repede diferența dintre vălul purtat cu entuziasm (de „gardienele revoluției”) și cel așezat pe cap de frica arestării; desenele lui Satrapi sunt minimaliste, dar extrem de expresive în această privință. În intimitatea casei, femeile sunt frumoase, elegante, ușor de deosebit una de alta. O dată ieșite pe stradă, însă, ele se pot confunda ușor una cu alta.

Cum spuneam, Satrapi nu omite nimic. Povestindu-și anii de liceu petrecuți la Viena, departe de familie, se desenează încercănată și înconjurată de rotocoale negre: tocmai descoperise drogurile. Dezamăgiri amoroase, ciocniri cu autoritățile de tot felul... prietenii, conflicte... întoarcerea în Iran și experiența curioasă a studiilor de arte plastice... prima căsătorie, divorțul... În ultima imagine a cărții, o descoperim la aeroportul din Teheran, gata să plece definitiv din țara nașterii sale, lăsând o familie zâmbitor-înlăcrimată în urma sa.

Cine s-a îndrăgostit de personajele feminine din Persepolis (și cine le poate rezista?), le poate regăsi în celălalt volum semnat de Marjane Satrapi și publicat de Editura Art: Broderii. Reapare aici, ca figură centrală, bunica paternă a autoarei. Este (a fost) o doamnă șarmantă, înțeleaptă și plină de viață, din păcate, opiomană, din fericire, amuzantă și mulțumită de ea însăși. Doar a fost căsătorită de trei ori! În sufrageria ei se desfășoară toată această lungă conversație între femei, probabil sinteza multor după-amiezi de povești la care Marjane a asistat și pe care le combină cu umorul ei unic. Comparată chiar pe coperta ediției românești cu serialul Sex and the City, cartea dărâmă o prejudecată. Aflați că, în ciuda vălului și a moralei islamice, femeile din Iran sunt femei adevărate, cu o viață sentimentală și sexuală bogată, gata să-și împărtă­șească entuziasmele, dezamă­girile și speranțele ori să vorbească despre ale altora. Fiindcă, o spune chiar bunica Satrapi, „bârfa e ventilatorul inimii”. Și femeile din Iran au inimă.

Marjane Satrapi este, în acest moment, mai degrabă interesată de regia de film. După succesul ecranizării la Persepolis, își promovează în lume pelicula Poulet aux prunes, în care animația a trecut pe plan secund. Indiferent cu ce se va mai ocupa în continuare, însă, ea a inventat o ușă prin care au intrat și vor mai intra în lume multe cărți. Un exemplu: pe 16 februarie s-a lansat la Paris Une Métamorphose iranienne, roman grafic în care Mana Neyestani, refugiat politic, își povestește cele trei luni de detenție petrecute în Teheranul natal, precum și aventurile ulterioare. Desigur, Franța are o lungă tradiție în benzile desenate (atâția copii români au învățat franceza din revista Pif, în anii 1970-80!) și această lungă tradiție presupune și formarea unui public interesat. Interesat, de exemplu, de cum poți povesti o dictatură. Ori de faptul că o dictatură se poate povesti. În alb și negru. 

Persepolis, trad. Mihaela Dobrescu, Art, 350 pag., 50 lei; Broderii, trad. Anamaria Pravicencu, Art, 136 pag., 33 lei

Galerie foto:

• 
• 
•