Teofil şi Câinele de lemn - Cosmin Perţa, ilustraţii de Andrei Gamarţ

Poet la origine, Cosmin Perţa tratează proza şi cu grijă pentru finisajul stilistic, şi cu maximă îndrăzneală în ce priveşte construcţia narativă.

Ca şi primul său roman (Întâmplări la marginea lumii, 2007) ori proza scurtă publicată între timp (Două povestiri, 2010), Teofil şi Câinele de lemn poartă cititorul pe trasee fantastice, în bunul sens academic al termenului, îl plimbă prin timp şi prin spaţiu şi prin mitologie şi prin poezie curată. La câteva pagini o dată, lectura devine din amuzantă, înfricoşătoare ori viceversa. Liantul este tocmai acea senzaţie stranie, imponderabilă, în care totul este posibil – şi, în fond, de ce n-ar fi?

Capitole scurte se ocupă alternativ de cele două personaje din titlu. Asistăm în primul rând la aventura scriitorului Teofil Barbălată, care părăseşte Bucureştiul de acum pentru cel al anului 1908. Atunci şi acolo, crede el, ar putea răzbi în lumea literară, s‑ar potrivi spiritului vremii. Numai că timpul în care trăieşti e întotdeauna timpul prezent...
Câinele de lemn, pe de altă parte, se zbate într-un univers distopic totalitar care ar putea fi (şi probabil chiar este) cel al comunismului românesc. Dacă Teofil e uman şi simpatic în nimicnicia lui, acest al doilea erou, botezat după singura jucărie a copilăriei sale, e tragic până la a sângera pe foaie. Lumea lui e plină de durere, e o lume de sârmă ghimpată, gropi comune şi morţi.

La un moment dat, destinele celor două personaje se întâlnesc şi continuă împreună. Dar a vă povesti mai departe ar însemna să vă stric plăcerea cititului.
Adaug doar că autorul a preferat să îşi califice cartea drept „poem” şi nu „roman” şi că, probabil, a avut dreptate. Aşa şi trebuie citită cartea: cu răbdare, zăbovind asupra cuvintelor, ca asupra unui text poetic. Fiecare capitol are, de altfel, câte o prelungire scrisă cu caractere italice, a cărei lectură bulversează mai abitir decât orice transgresiune fantastică. De pildă: „Inima nu doare. Simulez. Creierul nu doare. Simulez. Îndepărtarea de Dumnezeu nu doare. Simulez. Când spun că mi-e frică de creierul meu, că l-aş tăia, spun adevărul.”

Cumpăraţi această carte, iubitori de poezie şi iubitori de proză! Îl veţi putea urmări pe Cosmin Perţa cum „desenează îngeri pe pielea istoriei” cu sângele propriu.

Teofil şi Câinele de lemn - Cosmin Perţa, ilustraţii de Andrei Gamarţ
Herg Benet, 144 pag., 20 lei

Taguri:

cronica de carte |