Studiu neștiințific privind cititul pe plajele din Corfu

Ce treabă de tabloidist, să studiezi fremătările faciale ale unui cititor! Mai ales dacă știi cartea cu pricina! Sigur, putem să ne închipuim (în timp ce ne înălțăm pe vârfuri, ne îngustăm ochii miopi ca să vedem mai bine, ne ferim când persoana se întoarce brusc) că am sluji nu-știu-ce scopuri culturale. Sincer, nu e cazul.

E curiozitate în stare pură. Există chiar site-uri despre ce și mai ales unde citesc oamenii, vezi de exemplu: http://carteadingeanta.com/

Circulă pe net fotografii diverse, fete aplecate asupra unei pagini în timp ce vântul le suflă prin păr etc. Dar dincolo de bucuria masonică de a afla că nu ești singur (iată, mai sunt oameni cu o carte în mână, în metroul care îi duce acasă vineri seara!), ideea principală rămâne: uite la ce se gândește ăsta!

Aflată, așadar, pe o plajă în Corfu (insulă pe care o recomand cu toate căldurile), undeva prin sud-est, în plină vară extremă, m-am apucat să studiez practicile de lectură ale unui eșantion complet dezordonat, ca naționalitate/vârstă/pregătire școlară/bronz. Nu m-am ferit deloc de generalizări fiindcă, pe o plajă atât de mică, generalizarea e totul. Nici nu văd prea bine. Nu m-am intimidat din cauza asta. Eram curioasă, eram surescitată... În fond și eu, când am ajuns prima oară în Corfu, în 2007, am venit cu o carte în mână: Familia mea și alte animale de Gerald Durrell. Am folosit-o ca pe un fel de ghid, încercând să identific locurile și clădirile, să văd ce s-a schimbat și ce nu, din copilăria interbelică a lui Durrell și până în prezent.

Cinci ani mai târziu, studiul meu neștiințific (nou! ediție 2012) m-a condus la concluziile de mai jos.

Cele mai naționaliste s-au dovedit a fi, ca întotdeauna, franțuzoaicele. Bine adăpostite sub umbrelele de plajă, ele parcurgeau liniștite gallimarde de-ale lor – din categoriile „saga unei familii” ori „iubirea învinge”. Coperți terne, titluri ambigue.

Rușii își citeau ziarele. Zilnic.

Un domn înalt și brunet, cu tatuaje bărbătești și naționalitate necunoscută, a stat neînfricat la soare, ore în șir, cu o carte pe a cărei copertă scria doar atât: AMEH. Din când în când se ridica, își întindea membrele, zâmbea. AMEH. Habar n-am ce înseamnă.

Fetița din fotografie citea cu pasiune Deník malého poseroutky – adică varianta în limba cehă a faimosului Jurnalul unui puști de Jeff Kinney. Mama ei era scufundată în altă lectură și au rămas așa cam o oră, fără să comunice deloc între ele, până când fata a răsturnat din greșeală un pahar cu apă aflat pe masă. Maică-sa a început instantaneu să urle, să se plângă chelneriței, să-și ciocănească fruntea cu arătătorul – semnul internațional de regret că ai de-a face cu un copil mai puțin dotat. Ah! Să mai spună cineva că literatura ne face mai buni!...

Dezamăgită de partea cehă, am dat târcoale peste târcoale unui cuplu de nemți (foarte bătrâni, amândoi) care zile întregi au stat cu spatele unul la celălalt citindu-și, fiecare, cartea. Doamna m-a tulburat: rupsese coperta, probabil din prea multă pasiune literară. Nu știu ce citea. Însă domnul devora, mormăind din când în când, Sakrileg: cu alte cuvinte Codul lui Da Vinci, în ediție germană. Abia acum?!?

Am mai constatat că romanul pe val cu care venisem de acasă – nu chiar de acasă, l‑am primit cadou, fusese cumpărat din Germania – se găsea la toate chioșcurile din Corfu și un englez solitar chiar îl citea (la vreo 50 de pagini după mine, ha!): The Marriage Plot de Jeffrey Eugenides. Foarte bună carte, sper să se traducă.

Cam atât despre cititul pe plajă și în vecinătăți (terase, borduri). Multe titluri nu le-am înțeles, multe fotografii n-am îndrăznit să le fac. Sunt slabe șanse să mă angajeze vreun ziar tabloid, vreodată.

Semnalez, totuși, cel mai șocant – de departe – titlu pe care l-am văzut, în această călătorie și în general. El împodobea nu o carte, ci o integramă: un careu mare și colorat, pe care o conațională a încercat, fără succes, să îl rezolve în timpul zborului de întoarcere. Nici măcar fotografia de alături nu a lămurit-o. Titlul suna așa: „L-a afectat moartea fiului său”, iar răspunsul (care ar fi trebuit să rezulte pe o bandă verticală galbenă) era: Florin Călinescu.