Scrisorar - Mihail Şişkin

Saşa şi Volodia îşi scriu unul altuia despre ce li se mai întâmplă în fiecare zi – ea a rămas acasă, el a fost încorporat în armată. Însă dacă viaţa Saşei curge firesc şi frumosul ei corp ei se ofileşte şi părinţii îi mor pe rând de bătrâneţe, Volodia pare suspendat în-
tr-un timp în afara timpului. Ce război poate dura atât? De ce e comunicarea dintre cei doi fracturată, decalată, ca o întretăiere de jurnale intime?

Născut în 1961, Mihail Şişkin este unul dintre cei mai importanţi scriitori ruşi de astăzi şi singurul care a câştigat toate cele trei mari premii literare din ţara sa, adică Russkii Bukerîn (Booker-ul rusesc, 2000), Naţionalnîi bestseller (premiul pentru bestsellerul naţional, 2005) şi Bolşaia kniga („Cartea cea mare”, 2011 – chiar pentru romanul Scrisorar). Trăieşte în Elveţia şi scrie într-o limbă rusească bogată, subtilă, atemporală – e un avantaj, susţine el, pe care i l-a dat exilul. A fost comparat cu Nabokov, Cehov, Joyce. În replică, Şişkin s-a referit la Cehov, dar şi la Tolstoi şi Ivan Bunin. Această întoarcere la marea literatură rusă, perfect asumată, este ceea ce îl deosebeşte de colegii săi de generaţie, mult mai interesaţi de ziua de azi, de schimbările prin care trece limba şi de cum se scrie în vest.

Traducătoarea Antoaneta Olteanu ne-a oferit o foarte frumoasă versiune românească a cărţii, în care discursul îndrăgostiţilor pulsează viu, pur, neruşinat fără obscenitate. Dar avem de-a face cu o carte de dragoste? Saşa scrie: „mi-a trecut prin minte că nicio carte mare, niciun tablou nu sunt deloc despre iubire. Numai lasă impresia că sunt despre iubire, pentru ca să fie interesante. Dar, de fapt, sunt despre moarte. În cărţi, iubire e un fel de scut, mai bine zis, un fel de legătură peste ochi. Ca să nu vezi. Ca să nu fie aşa de înfricoşător”.
De dragoste şi de moarte, aşadar.