Răzvan Petrescu vorbeşte despre fişa postului unui redactor de carte

Cum ai ajuns redactor de carte?

Am vrut să scap de medicină şi să ajung scriitor. După Marea Revoluţie Secretă din Decembrie, la care am participat cu binoclul de război, pe cal, m-am angajat la o revistă de cultură crezând că meseria de ziarist e foarte aproape de cea de scriitor – publicasem prima carte în aprilie ’89, şi eram sigur că-s scriitor. M-am înşelat. Prin urmare am căutat după doi, trei ani altă profesie apropiată de scris şi am ales-o pe cea de redactor gândindu-mă că voi lucra cu cărţi, deci mă voi găsi fix în problemă. Mă înşelam din nou, era 1993, şi de-atunci am ţinut-o tot aşa, pentru că-s fidel şi când înşel.

Ce scrie în fișa postului de redactor (pe scurt)?

Scrie să vii la editură la 11, cu unghiile date cu negru. Trebuie să ai genele lungi şi pantaloni cu vipuşcă. Nu ştiu care-s cerinţele pentru femei. Dar ca redactor-bărbat, eşti obligat să le răsfeţi pe toate. Să le dăruieşti cadouri, violoncelul e cel mai indicat. Trebuie, de asemenea, să te uiţi pe geam la ora 13. Eşti obligat să vorbeşti cu colegele când sunt indispuse, să le faci să râdă. Mai sunt şi alte lucruri, dar nu pot să le dezvălui, secret profesional. Să nu uit: la unele edituri, la punctul 1 din fişa postului scrie că trebuie să-l lauzi pe patron până la insuportabil şi să-i pui poza, un prim-plan la munte, ca fundal pe desktop.

Care e partea cea mai bună a meseriei? Dar cea mai rea?

Partea cea mai bună e că n-ai program fix, nu-i nevoie să te duci la serviciu ca bezmeticu’, asfixiindu-te-n metrou, unde mai eşti şi lovit de obicei în testicule de doamne tragice, nici nu trebuie să te-ntorci înapoi în bloc la o oră dată, ba chiar poţi să lucrezi numai acasă, transformându-ţi repede camera unde înainte doar scriai, în birou, la un moment dat te trezeşti că nu mai ai acasă, camera ta, nu mai ştii unde să te retragi ca să faci ce vrei, să-ţi dai cu gel pe cap ori pe Muntele lui Venus, urmând pilda unui maestru, ce poate fi mai gotic de-atât? Despre partea cea mai rea mi-a atras atenţia, demult, Sorin Mărculescu: te înstrăinezi.

Nu am înţeles la timp ce voia să spună şi m-am văzut încarcerat fără şanse de scăpare în profesia asta, fără şanse de scăpare pentru că nu mai sunt în stare să fac altceva ca să-mi asigur traiul, aşa cum e el, modest spre sărăcuţ, ceea ce-i bine, pentru că săracii vor dobândi viaţa veşnică, nu Ferrari cu sirenă, dar sigur o harfă cu care vor cânta unplugged în pădure.

Am înţeles totuşi după câţiva ani: te înstrăinezi nu numai de orice cuvânt tipărit, dar şi de propriu-ţi scris. În cazul meu, nenorocirea a avut şi-un nume: cărţile motivaţionale, compuse de nişte idioţi pentru alţi idioţi şi traduse de idioţi, aşa că-s nevoit să refac paragrafe întregi de gunoi, cu un surâs sinistru pe buze şi degetul arătător înălţat spre inutilitatea crasă a chinului pe care-l îndur. Iar atunci când, rar, redactez cărţi de beletristică, nu mă pot bucura de ele, deoarece trebuie să fiu atent la ritm, vocabule, sintagme, răsuciri de topică, ţipete, virgule, nu mai înţeleg nici care-i intriga sau unde-i cutia cu lapte pentru pisică, şi-l bea altcineva.

Mai vin oameni cu cartea vieții lor în sacoșă, la edituri? Câți dintre ei ajung să fie publicați?

Vin în valuri-gigant. Probabil că-i de la alimen­taţie, e ceva în mâncare care-i convinge că viaţa lor trebuie neapărat publicată, o fi vreo bacterie, un E, ecoul de la Cernobîl. Pentru că pe lângă meseria de redactor o îndeplinesc şi pe-aia de referent sau lector, stopez la timp ororile care ajung la mine sub formă de manuscris. Fac referate la sfârşitul cărora recomand, atunci când textul e deosebit de dramatic, ca autorul să nu mai scrie niciodată nimic, nici măcar ilustrate. Să se apuce de altceva, de lustră, de exemplu.

Totuși: ai descoperit scriitori interesanți?

Am descoperit trei, în optsprezece ani de redacţie. După cum vezi, n-am satisfacţii. Le caut în altă parte, mai feminină.                

Reformulezi textul, faci sugestii autorilor? Sunt aceste sugestii primite cu recunoștință ori ba?

Am lucrat mai mult cu traducători, şi traducătorii mari sunt întotdeauna mulţumiţi când li se dau sugestii. Cât despre scriitorii români, la fel, cei buni acceptă propunerile. Scriitorii (şi traducătorii) proşti nu suportă nici o intervenţie, intră-n autocombustie, fac spumă, nu de Boris Vian, ci de stingător, m-am abţinut de multe ori să nu-i bag pixu-n nas vreunuia mai agresiv – fiindcă sunt un estet.

Dar ție, ca scriitor, ți s-a cerut vreodată să schimbi ceva? Ai fost de acord? 

O singură dată, era finalul unei povestiri din primul volum. Florin Iaru mi-a spus că nu prea merge. Iniţial m-a întristat/enervat că-i displăcuse sfârşitul meu la care lucrasem cu atâta trudă şi dăruire, dar, cum avea dreptate, l-am schimbat.

Care sunt deformările profesionale ale unui redactor de carte? Citești altfel, scrii altfel? 

Nu (mai) citesc altfel, creierul e un organ care conţine multă apă, iar apa te-ajută să duci o viaţă sănătoasă, de preferat Biborţeni. La început a fost jale, citeam autori grei şi mi se năzărea că vreo frază e puţin diformă, o reformulam în minte, stăteam pe-o pagină mai mult decât la Statuia Aviatorilor. Acum m-am liniştit, am şi o vârstă. Dar continuă un efect gama al profesiei, care-mi afectează lectura: nu mai pot citi prea multe pagini pe zi din ce vreau să citesc ca om liber, poate-i şi de la Nicorette. În schimb, gândesc lateral.

Cât despre comunicările mele pe cale grafică, nu sunt influenţate de cartea de muncă. Aş spune chiar că, acum, tocmai cărţile motivaţionale sau orice volum care-i altceva decît beletristică îmi goleşte occipitalu-n asemenea măsură, încât capăt o libertate mai mare în scris. Plus dorinţe erotice. Poate-i vorba şi de-un soi de răzbunare pe redactor: îmi plac filmele cu justiţiari, când eroul îl împuşcă-n chinuri pe asasinul fetiţei.