Pe aici au trecut Cuţitarii - Jennifer Egan
Întâmplările cărții acoperă cinci decenii, din anii 1970 până în 2020 și ceva, și se petrec mai ales în New York.
Personajele – inițial, fără legătură între ele – se întâlnesc și se reîntâlnesc, de fiecare dată schimbate, de fiecare dată în altă etapă a vieții lor. Au în comun: muzica rock/punk, un traseu sinusoidal, în care ajung ba foarte sus, ba foarte jos, contactul cu drogurile și pierderea treptată a inocenței. Le mai unește și dorința de a căuta un sens personal în ceea ce pățesc: vor să știe „ce s-a întâmplat între A și B”, adică între „atunci” și „acum”, sub imperiul „marelui cuțitar” care este timpul. Ceea ce, evident, nu reușesc.
Majoritatea istoriilor se învârt în jurul lui Bennie Salazar, fost basist mediocru devenit producător muzical, și al asistentei sale, Sasha. Însă brațul lung al narațiunii ajunge mult mai departe, incluzând prieteni, iubiți și iubite, părinți și copii, chiar și un bătrân dictator sud-american ori participanții la un safari african. Lumea pare, oricum, să se restrângă. Personaje care s-au pierdut unele de altele se regăsesc pe Facebook. Într-un viitor nu prea îndepărtat, ajung să gândească într-o limbă chinuită de experiența SMS: „dc st copii, tb sa fie shi 1 viitor, nu?”. Pe aici au trecut..., care i-a adus americancei Jennifer Egan recompense importante (Premiul Pulitzer pentru Ficțiune în 2011 și National Book Critics Circle Award), a fost inspirat, susține autoarea, de serialul Clanul Soprano și de romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.
Producției HBO îi datorează stilul fragmentar, stratificat, de povestire: personaje colaterale într-un capitol capătă un loc central într-un capitol ulterior, nu există o voce narativă unică și nici măcar un mod de adresare unitar (se trece cu ușurință de la persoana întâi la a treia și chiar la a doua, ba există și un „jurnal” prezentat în PowerPoint). Este motivul pentru care părți din carte au putut fi publicate independent, ca povestiri, și unii critici consideră întregul mai degrabă un volum de proză scurtă decât un roman. Contribuția lui Proust transpare (cum altfel?) într-un anumit mod de percepere a timpului, ca inexorabil și totuși inconstant: „un val care se umflă, ca un curent subteran, împingându-te spre o țintă pe care n-o deslușești încă”. Iar acolo (în punctul B) te așteaptă neapărat o prezență familiară: „un alt «tu» care privește în urmă”. Un roman sclipitor, minunat tradus de Laura Sandu, pe care vi-l recomand călduros.
Pe aici au trecut Cuţitarii
Jennifer Egan
Pandora M, 352 pag., 35 lei