"Orașele invizibile" de Italo Calvino

Aceste spaţii imaginare, posibile, liniştitoare sau nu, există şi poartă un nume: Oraşele invizibile. Oraşe feerice, miraculoase, fantaste, luxuriante, care, cu cât se îndepărtează mai mult de realitate, cu atât sunt mai frumoase, şi cu cât sunt mai puţin verosimile, cu atât par mai adevărate.

În acest roman (mai bine zis 55 de poeme în proză), Calvino recurge la modelul narativ al celor O mie şi una de nopţi – doar că aici nu iminenţa morţii declanşează şirul de poveşti, ci plăcerea gratuită (estetică) de a crea, prin cuvânt, lumi inexistente. (Însă cum orice utopie polemizează implicit cu deficienţele prezentului, romanul poate fi citit şi ca o critică subtilă la adresa exceselor specifice contemporaneităţii.)

Călătorul veneţian Marco Polo îi povesteşte Hanului tătarilor despre locurile în care a „fost” (sau şi-a imaginat că a fost) în peregrinările sale. Oraşele nu doar că poartă toate nume de femei, dar au ceva din enigmaticul, contradictoriul acestora. Zobeide este construit de mai mulţi oameni care au avut acelaşi vis, în care o femeie de care erau îndrăgostiţi fugea de ei şi, astfel, au pierdut-o.

Atunci au construit un oraş-capcană cu străzi ca un ghem, în care acea femeie din vis să nu mai aibă unde fugi. Un alt oraş este construit pe nişte catalige enorme şi se află în spatele norilor. Cei care îl locuiesc nu coboară niciodată pe pământ.

Privesc de sus cu ocheane, „părând să-şi contemple fascinaţi propria absenţă”. Pentesilea, în schimb, nu începe niciodată, doar îşi anunţă prezenţa, nu are nici înăuntru, nici un în afară, este, cumva, propria ei periferie şi îşi are centrul pretutindeni. Isidora e cetatea pe care ţi-o doreşti, cetatea visurilor tale, însă, odată ajuns acolo, dorinţele devin amintiri.

Italo Calvino, "Oraşele invizibile"
Allfa, 150 pag., 19.9 lei