Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor - Dave Eggers

Scriitor prolific, autor de romane şi proză scurtă, el este şi grafician, şi jurnalist, şi patronul unei edituri (McSweeney’s) – în general, o persoană foarte activă, foarte implicată în proiecte culturale, sociale, politice. Criticii îl iubesc şi cititorii îl adoră. Nu am îndoieli că va avea succes şi în România.

Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor este volumul cu care a debutat şi care i-a adus instantaneu vânzări uriaşe şi glorie (romanul a fost finalist la Pulitzer Prize în 2001). Ar fi o carte autobiografică – în mare măsură, este – dacă nu ar înmuguri în varii direcţii ficţionale, dacă nu ar lua-o razna cu multă energie, avertizându-şi (sau nu) cititorul, atunci când o face.

Poate că, pentru autor, a funcţionat ca un soi de derapaj terapeutic, fiindcă povestea lui Eggers este, cu adevărat, sfâşietoare. Părinţii lui au murit de cancer, la interval de o lună unul de celălalt. Dave avea 21 de ani, iar fratele lui mai mic, Toph (Christopher), doar 8. Fratele şi sora lor mai mari nu şi-au asumat responsabilitatea creşterii lui Toph, aşa că viitorul scriitor i-a devenit şi tată, şi mamă. Sună a şablon, dar nu e: Dave Eggers a abandonat universitatea şi s-a dedicat trup şi suflet creşterii copilului. L-a hrănit, l-a dat la şcoală şi a fost la toate şedinţele cu părinţii, l-a îmbrăcat, s-a jucat cu el, i-a spus poveşti la culcare. L-a învăţat tot ce ştia despre muzică şi sporturi. A renunţat de bunăvoie la viaţa normală a unui băiat american de douăzeci-şi-ceva de ani. Până şi rarele iubite Dave şi le-a ales în funcţie de preferinţele lui Toph. Într-un oraş nou, trăind în locuinţe închiriate (vânduseră casa părintească din Chicago şi se mutaseră în California), cei doi fraţi şi‑au creat un soi de Paradis de copii, cu reguli puţine şi, oricum, foarte diferite de cele ale adulţilor. De pildă, nu făceau curăţenie şi îşi găteau singuri mâncăruri bizare (fiindcă, spune autorul, „amândurora cerul gurii ni s-a oprit la vârsta de cinci sau şase ani, la jeleuri cu fructe şi hamburgeri” – pag. 77). Pe de altă parte, Toph nu a fost niciodată lăsat singur, iar controlul parental (adică totala evitare a expunerii la sex, droguri şi violenţă) i s-a aplicat cu stricteţe.

Atât despre partea sfâşietoare. Sau nimic despre partea sfâşietoare. Fiindcă Eggers nu se plânge, nu se victimizează, ba chiar pretinde că această copilărie/tinereţe în doi a fost, de fapt, un mare privilegiu: „Dar noi! – noi suntem arătoşi! Avem stil, care e dezordonat, dezinhibat, totuşi intrigant de singular. Noi suntem noi, şi toţi sunt vechi. Noi suntem cei aleşi, reginele stupului – restul oamenilor [...] îmbătrânesc, trişti, fără speranţă. Sunt ridaţi şi nu mai fac sex spontan, pentru că printre ei numai eu mai sunt capabil. [...] Nu pot să alerge fără să pară stupizi. Nu pot să antreneze o echipă de fotbal fără să facă o batjocură din ei înşişi şi din sport. O, sunt terminaţi. Sunt cadavre ambulante, mai ales imbecilul ăla care fumează în curte. Eu şi Toph suntem viitorul, un terifiant viitor strălucitor, un viitor care a venit din Chicago, doi băieţi teribili, de departe, naufragiaţi, lăsaţi să moară, părăsiţi, uitaţi, şi totuşi, şi totuşi, iată, au ieşit iar la suprafaţă, mai îndrăzneţi şi mai neînfricaţi, juliţi şi neraşi, desigur, cu cracii pantalonilor făcuţi franjuri, plini de apă sărată în burtă, dar acum de neoprit, insurmontabili, gata să ia la şuturi cururile lăsate ale părinţilor din Berkeley, cărunţei, miopi, aduşi de umeri. Te uiţi la noi?” (pag. 88)

În partea a doua a romanului (în care şi tonul, şi ritmul narativ se schimbă substanţial), Eggers povesteşte începuturile sale profesionale: a fost unul dintre fondatorii revistei Might – o publicaţie ţicnită, radicală, lansată la San Francisco de „o echipă dată dracu’” şi menită „să schimbe însuşi modul în care trăim” (pag. 156). Se întâmpla la începutul anilor ’90, iar Might îşi avea sediul în aceeaşi clădire cu faimoasa Wired, dar şi cu publicaţii cu o carieră mai scurtă, purtând nume precum just Go!, bOING bOING, FutureSex sau Star Wars Generation.Este incredibil de viu şi de amuzant portretul pe care Eggers îl face generaţiei sale, acelor tineri blazaţi de toate excesele părinţilor lor, dornici să fie văzuţi, să apară la televizor, să facă mişto de toate (în primul rând de ei înşişi), să dărâme lumea, să o lase să se reconstruiască, să o critice de pe noi poziţii. San Franciscoul anilor ’90 este, susţine autorul, buricul lumii, „din cauza şmecheriei tehnologice”, iar New Yorkul „e cu zece sau doişpe ani în urmă – la momentul ăsta nici nu poţi să trimiţi cuiva un e-mail acolo” (p. 156). Iar buricul buricului este, bineînţeles, îndrăzneaţa revistă Might.

Sunt multe istorii pe care cartea le desfăşoară, multe pasaje minunate, memorabile, multe momente în care veţi lăsa lectura deoparte ca să o faceţi să ţină mai mult. Adrian Buz (scriitor şi traducător) ne-a oferit o versiune românească fluentă, colorată, perfect adecvată. Rareori mi s-a întâmplat să citesc o traducere atât de bună.

Şi, deşi cunoşteam varianta în limba engleză a titlului, deşi Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor sună cam neplăcut (şi în original, şi în româneşte), trebuie să recunosc: opera e sfâşietoare, iar geniul, năucitor. Fiindcă aşa e prima tinereţe: superlativă. 

Opera sfâșietoare a unui geniu năucitor

Dave Eggers, Humanitas Fiction, 406 pag., 39 lei