Nedim Gürsel: „Îmi exprim sentimentele în limba turcă”

Prezent la Bookfest la invitația Institutului Francez, a avut amabilitatea să acorde un interviu revistei BeWhere! 

Vă place România?

România e o țară pe care mi-ar plăcea să o descopăr un pic mai mult. Am fost deja la Cluj – e un oraș frumos, cu clădiri interesante, cu sculpturi. În plus, e un oraș universitar, există și o mediatecă la Institutul Francez... Acum descopăr Bucureștiul, dar aici am un program foarte încărcat. Vreau să ajung la mormântul lui Țepeș. E o figură care mă pasionează. În rest, n-am avut timp, tot ce am văzut la București a fost Muzeul Satului. Mi s-a părut drăguț, interesant, dar cam aseptizat. Totul e curat, toate obiectele sunt așezate la locul lor...

E riscul oricărui muzeu.

Nu, nu cred, am mers mult prin țările dimprejur, cunosc bine zona balcanică și am scris chiar și o carte... Se cheamă Retour dans le Balkans, fiindcă am scris-o după aceste călătorii. Am vrut să depun mărturie despre ce am văzut. În timpul războiului, m-am aflat la Sarajevo. Deci ex-Iugoslavia, Bulgaria, Grecia, toate țările din această regiune le cunoșteam bine, îmi rămăsese doar să descopăr România. Iată, am început să fac și asta.

Trăiți în Franța de mult timp – vă considerați mai degrabă francez, ori turc?

Mă consider un scriitor turc care locuiește la Paris. Fiindcă eu cred că un scriitor nu locuiește într-o țară sau într-un oraș, un scriitor locuiește într-o limbă. Ăsta e universul lui. Și eu, deși locuiesc la Paris de atâția ani, am rămas fidel limbii mele materne. Îmi scriu romanele și nuvelele în turcă. Eseurile mi le scriu în ambele limbi, dar mai ales în franceză. Așa că sunt un scriitor turc la Paris, dar nu mă consider francez. Mă consider parizian, totuși, fiindcă Parisul e cosmopolit, e un pic în afara Franței. Trebuie să recunosc că Franța mi-a oferit mult. Aș spune chiar că Parisul a făcut din mine un scriitor. Am scris mare parte din cărțile mele la Paris și aveam doar 20 de ani când am venit în Franța. Dar am păstrat legătura cu țara mea de origine și în ce privește scrisul, adică limba, adevărata mea patrie.

Dar de ce faceți această diferență între eseuri, pe care le scrieți bilingv, în franceză și turcă, și restul scrierilor dvs.?

E o întrebare pertinentă, la care mi-e greu să răspund. Oare limba lui Descartes, care suportă mai puțin elanurile lirice, vă permite să reflectați asupra literaturii? Franceza este o limbă bogată, terminologic vorbind, este o limbă cu structură rațională și mă simt mult mai în largul meu scriind un eseu în franceză, decât în turcă.

Vă exprimați gândurile mai bine în franceză...

Îmi exprim mai bine gândurile în franceză, iar sentimentele în turcă. Voilà.

Într-unul dintre romanele care vi s-au tradus în românește, Fiicele lui Allah (Allah’in Kizlari), vorbiți de Coran ca de o carte magică în sine, dar magică și prin modul în care se transmite ea, în familie. Bunica (această femeie durdulie, plină de căldură) este cea care o încarcă afectiv, ea e vrăjitoarea care povestește copilului textul islamic. Islamul dvs. este legat, și el, de o istorie de familie?

Da, așa e. Doar că romanul, deși e în mare parte autobiografic, fiindcă pornește de la copilăria mea, are totuși și personaje istorice, ca Muhammad (Mesagerul lui Allah, profetul Islamului), și personaje inventate de mine. Și mai există și copilul căruia i se adresează naratorul, spunându-i „tu”, și care e de fapt dublul său. Copilul e vrăjit de versetele din Coran pe care i le recită bunica. Este un univers în care limbajul, ca sonoritate și ca sacralitate, există dinaintea sensului, pentru copil. Încercați să intrați în imaginația copilului, care, pornind de la recitările din Coran, își imaginează geografia, viața profetului... Dar există și naratorul, el colează toate aceste lucruri. El scrie despre evenimentele din Islam, despre revelația textului coranic. Pe urmă, e bunicul, bunicul lui adevărat, care a făcut Marele Război, războiul din Hijaz cum îi spunem noi, a apărat orașul Medina, orașul profetului, luptând contra propriilor săi coreligionari. Care sunt arabi, revoltați împotriva Imperiului Otoman. În acest context, în această structură există o polifonie, se aud mai multe voci. Eu dau voce celor trei zeițe pe care tribul Quraysh, din care provine profetul, le numeau „fiicele lui Allah”. Deci este un roman polifonic și este un roman care pune în discuție credința. De la copilul care crede, naratorul, adică acest copil devenit adult, poartă o privire critică asupra religiei. Din acest punct de vedere, pot spune că Fiicele lui Allah este un roman care arată cum îți poți pierde credința. Magia verbului piere când copilul începe să se intereseze de sens. „Ce spun versetele Coranului?” se întreabă el. Atunci găsește contradicții, dar și elemente privind viața privată a Profetului, iar în capul său apar semne de întrebare. Romanul meu cercetează credința prin intermediul vieții Profetului, dar și prin nașterea Islamului, în secolele V-VI. Are și o dimensiune istorică, și o dimensiune contemporană, fiindcă vorbește despre credința de astăzi, dintr-o țară care se proclamă laică, așa cum e Turcia. Prin Constituție, Republica Turcia e laică. Or, la putere se află un partid care își spune „Democrat Conservator”, deși e născut din Mișcarea Islamistă. E un partid foarte religios, care trebuie totodată să rămână în cadrul democrației și al laicității. E dificil și există derive – derive de autoritate, de laicitate.

În ultimul capitol al romanului povestiți o crimă, o ucidere rituală: cea a copilului Ismail, care e înjunghiat de chiar tatăl său, Ibrahim. Este acesta motivul pentru care cartea dvs. a făcut obiectul unui proces în Turcia?

Am fost chemat în justiție pentru că am scris acest roman. Să nu uităm că e un roman, nu o lucrare teologică! Am fost judecat conform art. 216 din Codul Penal care prevede închisoare de la șase luni la un an pentru cel care denigrează valorile religioase ale populației. Deci am fost acuzat de blasfemie – or, într-o țară laică, delictul de blasfemie nu ar trebui să existe. Existau cam patruzeci de fraze, scoase din context, care făceau obiectul acestei acuzații. Nu doar această scenă a uciderii... care în fond este o alegorie a istoriei lui Abraham și a fiului său, o poveste biblică și totodată o poveste coranică, e cam la fel în ambele cărți. Unul dintre personajele mele, brutarul Ibrahim, care își adoră fiul, devine foarte pios și interpretează Coranul în sens literal. În ultimul moment, când lui Dumnezeu-Allah îi oferă ca jertfă pe fiul său, crede că Allah îi va trimite din cer un berbec, așa cum s-a întâmplat cu Abraham. Dar în cazul brutarului Ibrahim, berbecul nu a venit... Totuși, în fond, ceea ce a pus probleme pentru credincioșii musulmani din Turcia a fost că am făcut din Profet un personaj de roman. Am intrat în domeniul sacrului...

Și ăsta a fost fondul problemei.

Da, dar precum copilul din romanul meu, eu am fost fascinat de acest personaj al Profetului, pe care îl găsesc extraordinar. În roman povestesc în detaliu Revelația, relația sa cu femeile, izolarea sa când predica monoteismul în sânul tribului său, suferința de a nu fi avut descendenți de sex masculin... În concepția tribului său, la vremea aceea, a nu avea descendenți de sex masculin era ceva rău – or, el a avut patru fiice cu prima sa soție. Și asta transpare din textul Coranului – dar pentru un credincios, textul Coranului e imuabil, e cuvântul lui Allah. Totuși există probe ale suferinței personale a Profetului, în Coran. De aceea am citat câteva surah (capitole) din Coran care ilustrează această suferință. De pildă, faptul că era orfan de tată și de mamă. Pe urmă să vedeți cum Dumnezeul său iubit i se adresează, în Coran! E foarte emoționant.

„Pe ziua luminoasă
Și pe noapte, când se întunecă!
Domnul tău nu te-a părăsit și nu te urăște!
(...) Oare nu te-a găsit El orfan și ți-a dat adăpost?” (Coran 93/1,2,3,6 – trad. George Grigore)

Unde era acest adăpost? Lângă prima sa soție, Khadīja, care era o femeie bogată... Deci am încercat ca, plecând de la textul considerat de către credincioși a fi cuvântul lui Allah, să construiesc o narațiune. O narațiune literară.

În Turcia există, după cum spuneți, un anumit echilibru între secțiunile laice și cele non-laice ale societății. Cum vă situați în raport cu acest echilibru?

În cursul istoriei sale recente, Turcia a trecut prin trei lovituri de stat militare. Pentru prima mea carte, Un long été à Istanbul, am fost deja judecat de un tribunal militar.  Era după lovitura de stat a generalului Kenan Evren (1980). Atunci era vorba de art. 159 din Codul Penal turc, am fost acuzat de ofensă la adresa forțelor de securitate națională. Adică pentru ofensă adusă armatei. Iar pentru romanul pe care l-am scris câțiva ani mai târziu, care se chema La Première femme, am fost acuzat de ofensă la adresa moralei publice – art. 426 din Codul Penal turc. Deci am recidivat cu Fiicele lui Allah, nu era pentru prima oară. Am avut întotdeauna o problemă în Turcia cu libertatea de expresie. Acum țara se democratizează, face pași înainte – dar cade câte un proces ca ăsta. Și procesul meu a durat mai bine de un an, după care am fost achitat. În toate cele trei procese am fost achitat – din fericire pentru mine, nu am fost condamnat niciodată. Dar în ceea ce privește acest al treilea proces, cel pentru Fiicele lui Allah, Parchetul a făcut apel. Procurorul a cerut Curții de Apel (care are ultimul cuvânt) să revizuiască verdictul. Aștept de peste un an verdictul Curții de Apel, dar am fost achitat de Tribunal, deci romanul meu, care grație acestui proces s-a vândut foarte bine în Turcia, nu este interzis. Eu am fost acuzat, am fost adus în fața justiției, dar romanul nu a fost interzis. Pot fi condamnat, totuși.

Și dacă se va întâmpla acest lucru, puteți face recurs?

Dacă se va întâmpla acest lucru, iar Curtea de Apel va contrazice decizia Tribunalului, procesul va reîncepe. Pot fi achitat a doua oară sau pot fi condamnat. Dacă sunt condamnat, voi vedea ce voi face, dar posibilitatea este mică.

Ce vă mai leagă de Turcia, în afară de acest proces, în afară de faptul că scrieți în limba turcă?

Dar am un public în Turcia! Am publicat vreo 30 de cărți, printre care și romane... Locul de care m-am atașat este Parisul, dar merg frecvent la Istanbul.

Care sunt locurile dvs. preferate, la Istanbul și la Paris?

La Istanbul iubesc strâmtoarea Bosfor. Pe coasta asiatică, există casa familiei noastre. Se află în zona cea mai îngustă a Bosforului, trec pe acolo o mulțime de ambarcațiuni, acolo am scris Cuceritorul – un roman istoric, care vorbește despre construcția cetății, înaintea asedierii orașului Constantinopole de către turci. Această cetate, pe care când sunt la Istanbul și mă trezesc dimineața o văd chiar în fața mea, pe celălalt mal, a fost punctul de plecare al romanului. Dacă aș fi rămas la Istanbul, cu siguranță că n-aș fi vorbit atât despre acest loc, în cărțile mele. Însă orașul Istanbul m-a urmărit, îl port în mine, am nostalgia aceasta. De altfel nu am plecat de acolo fiindcă am vrut să plec, am fost constrâns să o fac, din cauza procesului militar, am fost obligat să părăsesc Turcia. Acum pot să mă întorc când vreau, așa că merg des. Iar locurile mele preferate la Istanbul sunt Bosforul, Anadoluhisarı e numele cartierului, înseamnă „fortăreața Anatoliei”. Acolo e casa familiei noastre. Pe urmă e un bistro în Beyoğlu, care a fost cartierul minorităților evreiască și creștină, în timpul Imperiului Otoman. E un cartier vechi și acolo e un restaurant, se numește Yakup – iată, îi fac publicitate – mi se întâmplă să beau seara raki acolo cu prietenii mei. E plăcut, atmosfera e convivială... Iubesc Istanbulul. Nu vorbesc aproape deloc despre el în Fiicele lui Allah, dar în Cuceritorul, personajul principal e orașul, nu Mehmet al doilea Cuceritorul.

În ce privește Parisul, pentru mine era o legendă, pe vremea când locuiam în internatul Liceului Galatasaray din Istanbul și, târziu în noapte, în dormitor, când se stingea lumina, visam la două lucruri. În primul rând, la fetele de la liceul Notre Dame de Sion, fiindcă am făcut un liceu de băieți. Eram privați de libertate și privați de femei. Deci mă gândeam mult la fete. În al doilea rând, mă gândeam mult la Paris.

Ați dedicat o carte, Kadinlar Kitabi, literaturii feminine din Turcia și iată, vorbiți despre femei puternice și în Fiicele lui Allah. Încercați să le faceți dreptate femeilor, ori putem ghici aici influența spiritului francez?

Statutul femeii s-a ameliorat în Turcia, datorită republicii construite pe principii kemaliste. Deci în literatura contemporană turcă există multe femei scriitoare. De exemplu, Halide Edip, care scria prin anii 1920 și care a fost tovarășă de arme cu Mustafa Kemal. A participat la războiul de eliberare națională. Pot da și alte exemple. Dar, în general, femeile sunt o temă importantă pentru mine. În cărțile mele există și erotism... În Fiicele lui Allah am transpus această dorință erotică asupra personajelor feminine, cele trei fiice ale lui Allah care au fost zeițe: Al-Lat, Al-‘Uzza și Al-Manat. Tribul Quraysh le-a numit „fiicele lui Allah” pentru că aceste femei erau venerate ca zeițe. Și când a venit Islamul, când a fost revelat, Muhammad a impus monoteismul în tribul său. Islamul s-a dezvoltat foarte repede. Iar eu, în romanul meu, dau cuvântul acestor trei femei, care, în felul lor, vorbesc despre începuturile Islamului, despre ceea ce s-a petrecut în vremea Profetului. Una dintre ele este îndrăgostită în secret de Muhammad: e fantezia mea de romancier... În Fiicele lui Allah există și acest erotism puternic, dar nu la personajele feminine din carte, ci în cuvintele celor trei zeițe, în discursul lor.