Nazismul: o istorie ilustrată. Ascensiunea şi prăbuşirea lui Adolf Hitler

Teoria lui Paul Roland (muzician, jurnalist și autor a peste 30 de volume) este că nazismul „a fost mai mult decât un fenomen sociopolitic; a fost manifestarea personalității malefice a Führerului”. Prin urmare, de asta se și ocupă cartea: de personalitatea malefică a lui Adolf Hitler.

Cuvântul „malefic” trebuie tratat cu seriozitate, în măsura în care Paul Roland este foarte interesat de fenomene paranormale, de misticism etc. În limba română i-a apărut și volumul Reîncarnarea: mărturii ale unor oameni care își amintesc vieți trecute (Lider, 2010) și, printre cele care nu i s-au tradus (încă) la noi, se numără și The Nazis And The Occult (2007) – o altă istorie atipică a Nazismului, de această dată din perspectiva fascinației lui Hitler pentru practicile oculte.

Bazându-și cartea pe o bibliografie variată (documente, volume istorice, biografii și memorii, nu în ultimul rând Mein Kampf), Roland construiește imaginea unui personaj rasputinian, totodată odios și fascinant, care a reușit de unul singur să cucerească inimile germanilor și să le tulbure mințile. În spatele acestei superputeri s‑a aflat, crede autorul, „ereditatea malefică” a lui Hitler, ce i-ar fi cauzat acestuia probleme fizice și psihologice de nevindecat. El menționează „documente secrete ale Gestapo”, aflate în arhive din Statele Unite și din Germania, în care ar exista dovezile moștenirii genetice nenorocite pe care a primit-o micul Adolf: căsătorii între rude, boli psihice, diformități, alcoolism. Toate ar fi concurat la structurarea personalității de tip borderline a viitorului dictator – un „mitoman compulsiv”, egocentric, sadic, intrigant, manipulator, semidoct... Roland mixează aici (cam neștiințific) informații de natură medicală, considerații psihologice și ceva psihanaliză. Astfel, pornește de la faptul că Führerul ar fi suferit de monorhidie (avea un singur testicul), de aici deduce o întreagă paletă de manifestări comportamentale aberante (de la „probleme cu învățatul” la „inadaptarea socială și sexuală”), pentru a ateriza, inevitabil, pe salteluța confortabilă a „complexului castrării”: „la vârsta maturității, Hitler vorbea în mod repetat de castrarea artiștilor care îi displăceau”.

Cum a reușit totuși un personaj nici frumos, nici sănătos, nici inteligent (dacă nu cumva considerăm viclenia primitivă un semn de inteligență!) să convingă atâția oameni, să îi împingă la crime greu de imaginat, să arunce întreaga planetă în război? Paul Roland nu e primul care își pune această întrebare, găsind răspuns chiar în patologia subiectului studiat. A făcut valuri și în limba română o carte cu titlul Bolnavii care ne conduc de Pierre Accoce și Pierre Rentchnick (apărută la sfârșitul anilor `70 și publicată la noi de către Editura Z, în 1998). Desigur, liderii politici prezentați de autorii francezi nu erau toți „malefici”, iar maladiile de care sufereau nu făceau parte neapărat din domeniul psihiatriei. Însă, păstrând proporțiile, ceva tot aveau în comun cu Hitler: o convingere nestrămutată că, fie și bolnavi, sunt perfect capabili să guverneze națiuni.

Ca „istorie ilustrată”, cartea lui Roland oferă multe imagini interesante, unele inedite pentru cititorul român. Așa că, indiferent dacă vă lăsați sau nu convinși de argumentația autorului său, tot merită să o citiți. Știți cum e, riscăm să repetăm istoriile pe care nu le cunoaștem suficient.