Monica Pillat: „Am luat exemplu de la părinţii mei”

Cum v-a venit ideea să publicați zestrea documentară a familiei dvs.?

Am luat exemplu de la părinții mei. Tatăl meu, Dinu Pillat, imediat ce s-a putut a contribuit cu antologii din poezia tatălui său, a scris un doctorat și una din lucrări a fost dedicată portretului tatălui său. Pe urmă, după moartea mamei mele am încercat să valorific cât am putut comoara pe care o aveam acasă de scrisori, de scrieri inedite. Însăși mama mea, după moartea tatălui meu, s-a ocupat de opera lui Ion Pillat și a scos șapte volume din operele lui complete – deci am avut din familie un sentiment de pietate și de dragoste de a continua să duc mai departe moștenirea culturală a familiei noastre. Sentimental vorbind, am vrut să fiu cu ei mai departe și aceste cărți m-au ținut lângă ei. Pe de altă parte, sunt cărți care am văzut că, dincolo de caracterul lor personal, au plăcut multor cititori și le-au înfrumusețat viața, așa cum mi-au mărturisit mulți.

Ați publicat acum această carte în dialog cu Barbu Cioculescu, unde apar și tatăl dvs., și rude și cunoștințe comune... Am avut senzația unei aristocrații care a fost contemporană, în care toată lumea s-a cunoscut cu toată lumea. O aristocrație culturală.

O aristocrație culturală, a spiritelor. Sigur că a fost o emulație în perioada interbelică, când părinții mei erau foarte tineri. Barbu Cioculescu este doar cu vreo șapte ani mai mic decât părinții mei, cred, deci totuși erau de o generație. Iar cartierul Cotroceni, unde încă locuiește și acum familia Cioculescu, este plin de amintiri culturale. Aici au locuit Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Adrian Maniu... Șerban Cioculescu, marele critic literar, a adunat în jurul lui o mare efervescență literară și a avut acasă un cenaclu de memorialiști chiar în perioada cea mai cruntă a comunismului, când casa lor a fost ocupată și s-au restrâns în două-trei camere și într‑una făceau cenaclu. A fost extraordinar că, în ciuda tuturor ostilităților, ei au continuat să-și găsească refugiul în artă și în cultură.

Tatăl dvs. a fost în închisoare între 1959 și 1964 iar în familia Cioculescu, când nu a fost vorba de arestări, a fost vorba de restrângerea spațiului. Până la urmă, de ce credeți că i-au deranjat pe comuniști atât de tare marile familii din cultura română, pentru că foarte bogate nu erau?

Nu cred că e o chestiune de bogăție din punct de vedere financiar, dar erau oameni care gândeau liber, pe care cultura îi făcea independenți și puternici. Oamenii aceștia puteau judeca și tocmai fiindcă erau spirite libere trebuiau înăbușite. Gândiți-vă că intelectualii și preoții au avut cel mai mult de suferit. Cultura și religia sunt cele două domenii care scapă controlului politic totalitar.

Povestește și Barbu Cioculescu că a avut o educație mai curând spartană, că nu a fost considerat deloc un copil special și nu a fost ocrotit...

Ocrotit cred că era, dar părinții lui erau foarte ocupați și probabil n-au avut timp să-l răsfețe, iar el n-a fost centrul Universului... Ceea ce l-a făcut să fie un om extrem de ponderat, deloc narcisist. El susține chiar, în această carte, că e o figură de al doilea plan. Lucrul ăsta poate, într-o vreme, să-l fi complexat, dar i-a prins bine pentru că l-a ferit de ispita îngâmfării, de tot felul de răsfățuri literare pe care le au copiii unici. Eu găsesc că ceea ce este foarte frumos în memoriile lui Barbu este tocmai această discreție, această finețe și noblețe spirituală, calități care îl împiedică să se pună pe primul plan și să se bată cu pumnii în piept că ce grozav este și ce familie minunată are.

E mai degrabă autoironic, de multe ori.

Da! Eu chiar am spus că mi s-a părut că memoriile lui merg pe linia lui Ion Creangă, fiindcă au și lirismul, dar și ironia și distanțarea cu care se vede Creangă în Amintiri din copilărie. Dar Barbu, sigur, fiind un spirit urban, introduce și dimensiunea erudiției. Bibliotecile formează capitole consistente din carte. El este un om al cărții.

Vorbind despre tatăl dvs., Barbu Cioculescu spune la un moment dat că era meditativ și mistic, ca Rilke, pe de o parte, tonic și vesel pe de altă parte... V-a emoționat să găsiți acest fragment?

Dar știam! Prietenia lor era ceva foarte cunoscut, noi am avut norocul să preluăm această prietenie. Șerban Cioculescu era prieten cu bunicul meu, Ion Pillat, pe urmă Barbu a fost prieten cu părinții mei și pe urmă ne-am împrietenit eu cu el. Am rămas prieteni. Ne cunoaștem de peste patruzeci de ani. Este o prietenie verificată în timp și ne-am bazat mult unii pe alții, în această perioadă. Tata îl iubea foarte mult pe Barbu iar Barbu, după cum mărturisește, a vrut ca tata să fie nașul copilului său, Șerban, pe care tata l-a și botezat. Deci suntem și rude, prin această ceremonie.

E o înrudire mai largă. Dvs. ați fost botezată după Monica lui Ionel Teodoreanu...

Da! Așa e! Părinții mei voiau să-mi pună, dacă aș fi fost băiat, numele de Dănuț, tot după romanul La Medeleni. Pe urmă au vrut să mă numească Nadia, după personajul lui Radu Tudoran din Un port la Răsărit. În fine s-au hotărât pentru Monica, fiindcă au văzut că sunt blondă și mă potriveam mai mult cu personajul lui Teodoreanu.

Cred că a fost ciudată copilăria, apoi adolescența într-o casă în care intrau scriitori pe care îi puteați vedea în reviste, scriitori cunoscuți, ale căror cărți erau în librării...

Nu prea erau în librării!

Nu prea erau în librării, în perioada aceea...

Erau destul de puși la zid de cenzura acelor vremuri. Dar nu mi s-a părut ciudat. Am crescut lângă oameni extraordinari și consider că ăsta a fost marele meu noroc.

Nu e copleșitor, să crești într-o mare familie culturală, în care toată lumea și-a lăsat numele într-un fel sau altul?

Copleșitor, da, dar în același timp tocmai asta te face să scrii sau să-ți povestești memoriile, fiindcă ți se pare că Dumnezeu ți-a dat darul pe care trebuie să îl dai mai departe celor care nu au avut norocul să îl primească decât indirect, prin aceste cărți.

Ați știut dintotdeauna că vreți să vă ocupați de literatură?

Nu. Dar trăind printre cărți și fiind fiica unui romancier, fiind nepoata unei pictorițe, într-un fel am fost aproape de artă și am fost încurajată să scriu și să citesc, mai ales. Pe urmă a devenit un mod al meu de a fi.

În corespondența părinților dvs., pe care ați publicat-o, la un moment dat Dinu Pillat îi scrie soției sale că Monica scrie la continuarea cărții care i-a plăcut atât de mult...

Da, el s-a bucurat ca un copil de prima mea carte, cu care am debutat, Cei 13 și misterul. Tata era foarte mândru de ceea ce făceam. Spunea, în glumă, că talentul sare o generație – ceea ce nu era adevărat. El spunea: „Când eram tânăr, eram fiul lui Ion Pillat, acum sunt tatăl Monicăi.” Vezi cât era de modest? El însuși a fost un scriitor și un critic de mare talent, însă trăind în epoca în care a trăit, nu a fost pus în lumină. Dar nu-i nimic, cred că pot să încerc să fac eu ceva pentru opera lui, să o readuc în prezent.

Care credeți că e cel mai important lucru pe care l-ați moștenit?

E o întrebare grea... Am moștenit multe lucruri... Iubirea, cred. Am avut norocul să mă nasc într-o familie care știa ce este iubirea și lucrul ăsta e nemaipomenit. Iubirea adevărată, iubirea răbdătoare, iubirea plină de credință, iubirea demnă... Din cărțile pe care le-am publicat din ce mi-au lăsat ai mei transpare calitatea acestui tip de iubire de care oamenii, cum vedem, au mare nevoie.

BIO

MONICA PILLAT (n. 1947, Bucureşti), fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat.

A absolvit Facultatea de Limbi Germanice, Secţia engleză-română, în 1970. S-a specializat în cultura britanică şi americană. Cadru didactic universitar la Institutul Pedagogic, apoi la Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti (1970-2005).

A publicat volume de poezie: Corăbii (1970); Imaginaţia ecoului (1981); Pluralul ca o veghe (1989); Sentinţe suspendate (1998); Dorul de rai (2005); cărţi de proză: Cei 13 şi Misterul (1968); Corabia timpului (1976); Drumul spre Emaus (2002); Poveşti din lumea jumătăţilor de zâmbet (2004); critică literară: Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A. Poe (teză de doctorat, 1983); Ieşirea din contur (1985); Cultura ca interior (2001); Redemption through Art (2003). A tradus în româneşte din Elena Văcărescu, Iulia Hasdeu, Rose Tremain, Margaret Drabble şi Virginia Woolf.

A îngrijit ediţiile: Dinu Pillat, Tinereţe ciudată, ed. a II-a (1984); Radu Şerban, Înmiresmatele prăpăstii (2005); în colaborare cu Doina Uricariu: Maria Pillat-Brateş, Pictură şi reverie/Painting and Reverie, album, (2006); Pia Pillat Edwards, Zbor spre libertate (2006); Dinu şi Nelli Pillat, Biruinţa unei iubiri (2008); Pia Pillat, Sufletul nu cunoaşte distanţele (2009).