[ X ]
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Aflati mai multe...
abonare newsletter | caută:
Ema Stere publicat la: 29/02/2012
Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică - Herta Műller

Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică - Herta Műller

Herta Műller se joacă, în modul cel mai serios cu putinţă, cu propriul scris. Ori nici nu e joacă?

Greu de transpus în limba română (îl felicit, cu aceas­tă ocazie, pe tra­du­cătorul Alexandru Al. Şahighian), acest vo­lum de eseuri glisează cu egală pasiune între biografie şi ficţiune, între cuvintele germane şi cuvintele româneşti, între trecut şi prezent. Juriul Nobel care i-a acordat Hertei Műller Premiul pentru Literatură în 2009 îşi motiva decizia prin aceea că scriitoarea „descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi”.

 

Or, despre deposedare este vorba şi în această carte. Toate experienţele oribile ale autoarei cu Securitatea – de la loviturile fizice la cele mult mai dureroase, prin care s-a descoperit înstrăinată de prieteni vechi –, melancolia exi­lului şi încăpăţânarea de a-şi păstra amin­tirile sunt povestite cu luciditate, cu asprime. Uneori, sunt repovestite, pentru a fi înţelese mai bine, pentru a fi altfel accentuate. Her­ta Műller nu este, ştim bine, o persoană co­modă. Şi nici nu ar putea fi, decât cu preţul greu al uitării. Dar cum să uite că puţinii prie­teni care au vizitat-o după plecarea din România sau au reuşit să comunice cu ea erau infiltraţi de organele de Securitate, stig­matizaţi de ruşine ori insensibili la ruşine?

 

Cum să uite de cei mai puţin norocoşi, care au dispărut fără urme şi fără explicaţii? Să ai coloană vertebrală nu e întotdeauna un avantaj. Herta Műller a fost urmărită şi hărţuită încă de la sfârşitul anilor 1970, când abia ter­­­minase facultatea. Persecutată la serviciu, apoi rămasă fără serviciu, reangajată ulterior, ea şi-a găsit refugiul în sonorităţi, deci texturi, lexicale. Este un obicei pe care avea să îl păs­treze şi după ce a ajuns în Germania, când in­venta mnemotehnici bizare, convertind în versuri imagini îngro­zitoare sau absurde.

 

Este un joc serios, în care multă vreme l-a avut ală­­turi pe marele ei prieten, Oskar Pastior. Prin des­­compunerea şi recompunerea cuvintelor – române, ger­mane, toate la un loc – Herta Műl­­ler şi-a întemeiat libertatea şi scrisul.