Măştile lui M.I. - Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu

În cele cinci întâlniri (nici zece ore în total) s-a născut între cei doi un dialog luxuriant, aparent lipsit de opreliști și inhibiții, a cărui înregistrare constituie materia primă a cărții de față.Am scris „aparent” fiindcă intervievatorul însuși, Gabriel Liiceanu, deși încântat de „jocul” pe care îl inițiase și în care amfitrionul său „s-a lăsat împins”, își păstrează scepticismul până la a-și intitula cartea Măștile lui M.I. Le și enumeră, în „Cuvânt înainte”: masca istoriei, masca socială, cea cotidiană... Dar cum să nu fie suspicios? Se află în fața unui poet care îi declară cu insistență: „la atât se reduce activitatea mea.

Adică nu e poezie, ci versificare în marginea unei comenzi.” „Cum diminuați totul! Cum vă diminuați! Cum vă diminutivați!” exclamă Liiceanu mai încolo, dar Ivănescu nu cedează: „Sunt în altă parte”.Altfel, cartea nu se poate povesti; ea trebuie citită, și ca document al unei vieți și al unor vremuri, și ca o posibilă cheie de înțelegere a operei lui Mircea Ivănescu în general și a personajului său, mopete, în special. Amfitrionul lui Liiceanu povestește totul: de la copilăria petrecută într-o casă tristă, în umbra morții surorii sale și apoi a sinuciderii fratelui său, la anii de liceu (la „Spiru Haret”, coleg fiindu-i Ion Iliescu), angajarea sa la Agerpres, încă din 1953, articolele omagiale scrise din colaje, traducerile din Faulkner și Joyce făcute cu mai mult sau mai puțin entuziasm...

Nu se ferește să-și istorisească excesele bahice, relația cu pisicile, moartea soției. Mircea Ivănescu scria cândva: „amintirile mele sunt mingi – / nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,/ din mâini, se pot rostogoli foarte departe”. Cât de departe, aflați citind cartea.