Magia în istoria intelectuală a Europei - Lynn Thorndike

Interesat de ştiinţele medievale, de alchimie, foarte tânărul (pe atunci) istoric american părea a presupune că se ocupă de o perioadă aflată la o distanţă sigură în timp. Admitea, desigur, „existenţa unui număr de credinţe ciudate şi aparent iraţionale… până în vremuri comparativ recente”, dar nu le intuia extraordinara vivacitate. Thorndike porneşte de la premisa că încă din perioada Imperiului Roman s-au manifestat „doctrinele magice, credulitatea, misticismul şi iubirea de miraculos”, care aveau să influenţeze în măsură covârşitoare gândirea medievală. Există, susţine autorul, o continuitate a „credinţelor iraţionale” foarte bine ilustrată de Istoria naturală a lui Plinius cel Bătrân, de exemplu (77 d. Hr.). Şi dacă autorul antic înfiera magia, despre care spunea că ar fi contaminat şi religia, şi astrologia, şi medicina, este amuzant să constatăm leacurile miraculoase pe care le recomanda el însuşi.

Bietul Plinius! Scriind despre corpurile cereşti că „ar exercita o puternică influenţă asupra pământului”, s-a înscris pe vecie în rândul amatorilor de astrologie. Cât despre Pitagora – altfel, să recunoaştem, bun autor de teoreme – el a căzut în patima matematicii până la a o considera ordonatoare a vieţii înseşi, decretând că „numerele sunt esenţa universului” şi încurajând, astfel, dezvoltarea ulterioară şi frenetică a numerologiei. Et caetera.

Mult mai târziu, prin secolul XVII, Sir Isaac Newton „a lăsat peste un milion de cuvinte în manuscris” şi aceste cuvinte s-ar fi referit, ce păcat, la magie.

Aşa că data viitoare când mai vedeţi vreun film prost cu incantaţii, fecioare despletite şi şerpi ştiţi pe cine să daţi vina: pe Plinius cel Bătrân, pe Pitagora şi, desigur, pe Newton. 

Magia în istoria intelectuală a Europei - Lynn Thorndike, Herald, 208 pag., 19 lei