La Playa Larga!

Așa a apărut Cuba continuă . Interviu cu autorii de Ema Stere

De unde ideea de a merge în Cuba? Nu e o zonă periculoasă?

E.S.  Nu e deloc periculoasă. Eu nu m-am simțit niciunde atât de în siguranță ca în Cuba, în nicio țară și în niciun oraș din România. În Paris cred că totuși mi-ar fi frică să mă plimb seara singură pe stradă. În Cuba n-aș fi avut probleme.

C.B.    Am citit un ghid routard despre Cuba și scria că e considerată una dintre cele mai lipsite de violență țări din lume.

Dar cum ai ajuns prima oară în Cuba, Cosmin?

C.B.    Ideea a fost a unui prieten de-al meu, Voicu, care a tras de mine vreo șase sau opt luni. Găsise un bilet de avion ieftin. Eu l-am repezit, i-am spus că nu vreau să merg în Cuba, nu mă interesa. Făceam niște fotografii de publicitate pe vremea aia și eram prea absorbit. Dar el insista: „e foarte ieftin biletul, cumpără-l și te gândești tu mai încolo.” L-am cumpărat și pe urmă, când se apropia plecarea, am început să îmi fac lecțiile, să văd cu ce se mănâncă Cuba, ce se întâmplă pe acolo. Uitându-mă pe net, căutând informații pe Google, am intrat oarecum în atmosferă și așa am ajuns. Întâmplător. După care am mers iar și iar fiindcă mi-am făcut prieteni și mi-a plăcut foarte mult. M-am simțit bine.

Ați lucrat împreună sau separat, când ați făcut cartea?

E.S.     Am lucrat împreună, dar am zis de la început că nu vrem să condiționăm, ca într-o revistă clasică, fiecare text de o fotografie. Inițial, Cosmin nu văzuse textele pe care le scriam eu, nu știa ce poze poate alege. Dar pe urmă, când a făcut designul cărții, a lipit imaginile de text și ele s-au alăturat într-un mod foarte funcțional – deși nu este un portret de personaj cu poză și text, mai degrabă găsești detaliile în text și atmosfera în poză sau invers.

Fotografiile arată o atmosferă foarte colorată, de carnaval, cu multă lume pe stradă, iar textul vorbește despre această convivialitate, despre faptul că poți să împrumuți mașina vecinului ori să dansezi la orice oră. După care vine partea șocantă, în care Elena scrie „ce păcat că nu mai avem asta în România”. Ești foarte sinceră, foarte candidă cu privire la un subiect atât de delicat.

E.S.     Mi-a fost foarte teamă, mai ales în România, de un discurs de genul ăsta. Am stat să mă gândesc dacă să o spun sau să nu o spun și până la urmă mi-am asumat lucrul ăsta, fiindcă era ceea ce simțeam și ceea ce gândeam. Nu simțeam niciun regim totalitar care să-i chinuiască pe oameni, nu simțeam nicio teamă în felul în care ei vorbeau. Nu vedeam decât fericire și veselie în jurul meu – o fericire pe care noi chiar am pierdut-o în România, în schimbul unui individualism și unui egoism care ne-au cuprins complet. Lucrurile în Cuba stau cu totul și cu totul altfel. Nu avea rost să le descriu în alt mod decât cel în care le simțeam.

Ai fost taxată pentru asta?

E.S.     Da. Inclusiv de către prieteni, care se amuzau de discursul meu pseudosocialist. Dar există și părți sfâșietoare, ca tipul care vă zice „faceți-mi rost de un job în România.”

E.S.     Carlito. Asta ne-a șocat și pe noi atunci și ne-a întristat, pentru că el nu-și dă seama ce pierde și nu-și va da seama ce pierde, până va pierde. Abia pe urmă, după niște ani în care va lucra într-o țară cenușie, printre oameni nervoși și stresați, va visa din nou la un paradis pe care l-a pierdut și pe care nu-și dă seama că îl are, acum. Pentru că el n-a trăit viața noastră.

Oamenii erau foarte deschiși, mi s-a părut – ori ați știut voi cum să îi luați? Vă spuneau o grămadă de lucruri despre ei, despre familia lor, despre ce au făcut, ce vor să facă...

E.S.     Așa sunt ei. Cred că așa vorbesc cu oricine. Nu au secrete.

C.B.    Le face plăcere să vorbești cu ei, pentru că mulți turiști nu interacționează – sunt unii care îi fac să se simtă ca la grădina zoologică.

E.S.     Sunt obișnuiți ca străinii, mai ales americanii, să-i trateze ori cu teamă, ori cu reținere. Dar sunt foarte deschiși, foarte fericiți să aibă cu cine să schimbe o vorbă, să fie întrebați cum e lumea lor, pe care noi nu o vedem. Nu au pudori, nu au o problemă să-și povestească viețile.

E Cuba mai colorată decât România?

C.B.    Da. Datorită umidității, nu e praf. Și soarele e altfel, e o altă lumină. În România, toate fotografiile ies cumva spălăcite; tot ce e acolo iese foarte frumos. E foarte ușor să faci fotografii bune în Cuba. E mai greu, într-adevăr, să te împrietenești cu subiecții tăi.

E o carte concentrată mai degrabă pe oameni, decât pe locuri. Nu e un ghid turistic, nu sunt fotografii cu peisaje ample și nici descrieri de munți și văi.

C.B.    Noi n-am fost să vânăm peisajele. N-am bifat niciun loc turistic în Cuba – în cele cinci vizite ale mele, am văzut doar trei muzee: unul al romului, Muzeul Revoluției, bineînțeles, și anul ăsta am văzut casa în care a stat Che Guevara. Oricum, muzeele lor sunt departe de cele europene – dai niște bani și nu-ți dai seama după aia pentru ce ai dat bani, fiindcă nu ai mare lucru de văzut. N-am bifat peșteri, deși sunt peșteri în Viñales – o zonă favorită de-a noastră –, sunt și niște lacuri, niște cascade... Toată lumea ne întreabă: „le-ați văzut?” „nu! niciodată!” Am stat tot timpul în spatele satului, cu crescătorii de cocoși, cu cei care se ocupă cu curse de cai sau cu cultivatorii de tutun.

E.S.     Am făcut o documentare înainte și chiar am evitat locurile turistice.

Dar dacă tot erați acolo...

E.S.     Dar cartea e despre oameni! Și în texte, și în cea mai mare parte dintre poze, e vorba despre oameni. Nu am încercat să scăpăm de locurile turistice așa, într-un mod asumat și căutat, ci pur și simplu, făcându-ne documentarea, ne-am dat seama ce ne interesează și ce nu. Peșteri: nu ne interesează. Cartierul comunist Alamar, care n‑avea nimic turistic – sunt doar blocuri – da, am vrut să-l vedem. Doar pentru că ne interesa, nu pentru că era frumos.

C.B.    În plus, este patria rapului cubanez, deși nu am reușit să intrăm în legătură cu vreo trupă de rapperi. Nici n-am avut timp să stăm foarte mult.

E.S.     Dar a fost, oricum, o experiență suprarealistă: blocuri comuniste și cenușii pe un fundal cu palmieri, mare cu cer senin și cubanezi care jucau domino pe scări... Era incredibil!

Nu mi s-a părut neapărat o călătorie în trecutul nostru românesc, poate doar când e vorba de magazinele comuniste, dar voi înfățișați o veselie și o culoare care nu se leagă deloc de ceea ce am trăit noi.

C.B.    Eu am avut totuși oarecare melancolii, în sensul că tot timpul îmi aminteam și comparam și am ajuns la concluzia că la ei e mult mai bine decât era la noi. Sigur, nu știu cum era în Cuba în perioada anilor ‘80. Dar comunismul meu a fost cu mult mai rău decât ce am văzut acum. De asta ne certam cu prietenii cubanezi, la bere. Ei se plâng că nu au libertate fiindcă nu pot să iasă din țară decât în condiții destul de complicate. Trebuie să le facă cineva o invitație și să le pună niște bani în bancă și în cazul în care cel care a plecat din Cuba nu se mai întoarce, garanția rămâne acolo. Iar garanția e mare – 20.000 de dolari. E complicat. Ei se plângeau tot timpul că nu pot să iasă din țară și eu le spuneam: „vă plângeți că nu puteți ieși din țară? Mie îmi era foame și frig, pe vremea comuniștilor!”

Frigul nu o fi o problemă în Cuba, dar...

C.B.    Nu înțeleg ei frigul. Le-am arătat poze pe telefon din iarna noastră, cu zăpadă uriașă pe mașina mea, și întrebau „acolo e o mașină?”, nu le venea să creadă. Aproape ne certam. Le spuneam „cum vă permiteți, eu muream de foame și voi vreți să ieșiți din țară? Stați aici că e mult mai bine, credeți-mă pe cuvânt! E mult mai bine la voi!” Prima dată când am mers în Cuba, am văzut piercinguri și păr lung. Eu n-am fost lăsat să am păr lung sau tatuaj, nu se asculta muzică rap pe stradă. Și în Cuba se vorbește liber despre Fidel, e înjurat, cubanezii spun că e prost... Îmi aduc aminte că în România nu puteam să vorbim despre Ceaușescu.

E.S.     Comunismul lor e, într-adevăr, relaxat, dar noi am cunoscut Cuba într-o altă etapă decât Cuba lui Codrescu din anii ‘90. Cred că Fidel s-a prins cam ce se întâmplă cu revoluțiile împotriva comunismului, încă dinainte de a prelua puterea Raúl, și a relaxat lucrurile treptat, iar oamenii au primit o serie de libertăți. Iar acum au o singură problemă: îi deranjează limitările economice și embargourile. Faptul că ei nu au investitori în țară, că sunt niște legi destul de complicate care nu le permit să își dezvolte singuri o afacere – deci singurul aspect de care se plâng e cel financiar. Nu am întâlnit pe nimeni care să zică „e nasol socialismul, e nasoală revoluția, e nasol Fidel” . Vor mai mulți bani și vor să plece din țară, dar nu ca să vadă lumea, ci ca să câștige bani.

C.B.    Vor o mașină, vor un casetofon, vor adidași, blugi – ce vrem și noi.

E.S.     Nu-mi pot imagina cum a fost comunismul lor când, cu siguranță, a fost mult mai opresiv și se simțea mult mai puternic. Dar cubanezii sunt un popor pe care e foarte greu să-l închizi, să-l faci să fie trist, să nu mai danseze și să nu mai aibă bucuria iubirii. Îmi imaginez că da, poate erau niște restricții, dar nu aveau cum să le afecteze foarte mult firea veselă.

Un mister care rămâne nerezolvat în carte este din ce trăiesc. Tot timpul spui: ei câștigă atât pe lună, o sticlă de Havana Club costă atât... Din ce trăiesc?

E.S.     Improvizează.

C.B.    Nu beau Havana Club, beau un rom mult mai ieftin, o sticlă de un litru costă un dolar și ceva.

E.S.     Benzina costă, în mod normal, un dolar – dar ei nu o cumpără de la benzinăriile de stat. Cumpără de la șoferii de tir care își pun mai multă benzină în rezervor, o parte o fură și o vând la un preț mai mic celorlalți cubanezi. Am cunoscut un student care trăia punând cablu ilegal celor care voiau să prindă posturile americane. Altul lucrează în fabrică și mai face, după program, niște piese pentru consătenii care au nevoie de ceva. Și venitul lor de 15 dolari nu e de fapt venitul real.

C.B.    Fură de la stat... Carlito, amicul nostru, fura de la restaurantul unde era angajat anul trecut – anul ăsta nu mai era angajat, șeful lui l-a dat afară ca să-l bage pe cumnată-su. Carlito a rămas fără serviciu. Dar anul trecut fura: ciorbă de burtă, orez, bere, gheață... Acum am mers din nou la pescuit cu Carlito și el s-a oprit la fostul lui loc de muncă, cu o ladă frigorifică pe care a găsit-o pe mare, a umplut-o cu gheață și a plecat. Nu i-au mai dat bere, fiindcă nu mai era angajat, dar gheață i-au dat.

E.S.    Anul trecut, înainte de picnic, tot așa, am oprit mașina la restaurant și Carlito a venit cu banane, cu carne de porc, cu avocado. Și pe urmă sunt turiștii. Nu neapărat că îi păcălesc pe turiști, dar „îți arăt eu un loc frumos, îți arăt eu un restaurant, dă-mi un dolar, te duc eu nu știu unde” – fac și tot felul de lucruri legate de turism.

Ați rămas cu prieteni, pe care îi pomeniți și arătați în carte. Carlito, dar și Guillermo, preferatul meu, căruia turismul românesc i-a schimbat viața, din câte am văzut...

C.B.    Niște prieteni de-ai mei merg iar la Havana și am o listă cu ce trebuie să trimit prin ei. Șefului spitalului din Playa Larga îi trebuie un adaptor de laptop, mi-a dat indicații precise, Carlito vrea acum un detector de metale, și-a dat seama că pe plajă se pierd multe inele și oricum n-are serviciu, alt prieten vrea niște perii de cărbune pentru nu-știu-ce flex american și mă gândeam că mai bine îi cumpăr un flex cu totul, dar nu pot să fac asta, fiindcă ei au curent de 110 și toate flexurile noastre sunt pentru 220.

E.S.     Iar lui Guillermo, fostul asistent al lui Cosmin i-a dat un laptop, a primit și aparatul foto de la Cosmin...

C.B.    I s-a stricat, vrea altul.

E.S.     Dar și harduri...

Guillermo a primit deci o afacere la cheie.

C.B.    Dar eu chiar i-am propus o afacere lui Guillermo, să merg cu o imprimantă mică și să le facem poze turiștilor, să scoatem banii pe loc și să împărțim jumi-juma. N-a vrut, a spus că e prea complicat.

E.S.     Nu poate să facă lucruri atât de mercantile... Și ne mai cere tot timpul filme, muzică și cărți. Ultima oară vorbeam cu Guillermo despre 432... El vorbește engleză foarte bine și când prinde un turist simte nevoia să discute despre Platon și tot felul de subiecte intelectuale, pentru că la el în sat nu prea are cu cine. Carlito a vrut un costum de scafandru...

C.B.    El avea unul făcut de nevastă-sa, dintr-un trening... Și voia și o lanternă subacvatică, să pescuiască noaptea și să prindă pești mai mari. I-am trimis și lanterna. Dar nu i-am trimis baterii sau acumulatori și acum are nevoie de trei acumulatori AAA și încărcător pentru ei, fiindcă în momentul de față folosește trei baterii pe care le încarcă fiu-său la priză. Nu știu cum. Îl țin câteva minute – sunt baterii, nu acumulatori. Și cârlige de pescuit i-am trimis. Fiindcă ei au pești mari și cârlige atât de prost făcute, încât se îndoaie.

Nu e complicat să trimiți atâtea lucruri tocmai din România?

E.S.     Prin prieteni. Sunt tot felul de oameni care merg în Cuba și care se întâlnesc cu Cosmin să-l întrebe ce să ducă.

C.B.    Sunt o grămadă de oameni care merg în Cuba din cauza mea! Am vorbit așa de entuziast despre țara asta, că vor și ei. Mă întreabă „unde să merg?” și eu le zic „du-te acolo și acolo”.

E.S.     S-a format un fel de rețea, pentru că toți oamenii care pleacă în Cuba au auzit de la Cosmin și toți merg în locurile de care le zice el. Merg la aceiași oameni și personajele din carte au devenit un fel de prieteni comuni ai românilor care stau la ei.

Faceți pasul următor, vreți să rămâneți în Cuba? Vreți să emigrați?

C.B.    Nu primesc imigranți.

E.S.     Am întrebat, am sunat la ambasadă într-o zi de iarnă – erau minus 15 grade, Bucureștiul era blocat complet, mașinile abia se mișcau – am vorbit cu o doamnă care nu ne înțelegea întrebarea. Care sunt condițiile, cum putem să ajungem în Cuba? „Nu primim imigranți!”

C.B.    Condițiile sunt să te însori ori să te măriți ori să ai o firmă acolo. Numai că e un cerc din care nu poți să ieși: ca să ai o firmă în Cuba trebuie să dovedești că ai avut trei ani relații comerciale cu Cuba. Dar dacă n-ai avut firmă, cum să fi avut relații comerciale cu Cuba? E o demență...

Rămâne azilul politic.

E.S.     Nu cred că ne dă Cuba azil politic...

C.B.    Noi ne-am mai gândit la o chestie: sunt cei cinci despre care Statele Unite spun că sunt spioni, îi țin în închisoare, iar cubanezii spun că sunt eroi. Mergem să-i eliberăm în Statele Unite și sigur o să ne primească după aia. O să fim și noi eroi!

E.S.     Cosmin a publicat într-o revistă de fotografie, Punctum, un interviu cu un fotograf cubanez foarte bun, despre care am aflat de la Guillermo, care ne-a pus în legătură cu el. Ne gândeam dacă am putea să facem ceva cu guvernul, niște expoziții de fotografie, niște reviste, ceva, să avem experiență, dar nu am reușit...

Dar unde ar fi să stați, dacă ar fi?

E.S.&C.B.      La Playa Larga!

BIO

Cosmin Bumbuţ (n. 1968) a absolvit Academia de Teatru şi Film, secţia Imagine de film şi TV, în 1997. Lucrează de peste 20 de ani ca fotograf independent, publicând fotoreportaje şi pictoriale în reviste precum Elle, Marie Claire, Tabu, Cosmopolitan, FHM, Esquire, Dilema şi Viva!. În 1999, a înfiinţat, alături de Silviu Gheţie, grupul fotografic 7 Zile, iar, în 2009, a lansat revista de artă şi cultură vizuală Punctum. A obţinut premiul pentru imagine de la Uniunea Cineaştilor din România (în 2011, pentru filmul Încearcă să nu clipeşti), iar, la nivel internaţional, a fost premiat în cadrul B&W Spider Awards (2006), International Photography Award (2006) şi International Competition for Print Advertising and Design (2002). Este autorul albumului Transit (2002) şi coautor al proiectului 7 Zile - 7 Ani în Maramureş (2007). Fotografiile sale au mai fost publicate în Itinéraires d'une vie.E.M. Cioran, de Gabriel Liiceanu (1995), Outdoor lighting: Fashion & Glamour, de Cathy Joseph (2003) şi Lenswork (2003).

Elena Stancu (n. 1982), este redactor-şef adjunct la revista Marie Claire, pentru care a scris numeroase reportaje despre problemele sociale din România de astăzi. A publicat o serie de texte literare în romanul colectiv Rubik (Polirom, 2008), un experiment din cadrul Cenaclului literar 314, coordonat de scriitoarea Simona Popescu. Este editor asociat la revista de fotografie Punctum şi colaborează la mai multe publicaţii, printre care Dilema Veche, Men's Health, Harper's Bazaar şi Hotnews.ro. A absolvit, în 2005, Facultatea de Litere din Bucureşti, secţia română-engleză, iar în perioada 2005-2006 a urmat, în cadrul aceleiaşi facultăţi, Masterul Teoria şi Practica Editării.

Galerie foto:

• 
• 
•