Micaela Ghițescu, Humanitas, 312 pag., 32 lei
Între uitare și memorie - Micaela Ghițescu
Volumul de amintiri al Micaelei Ghițescu începe, paradoxal, cu transcrierea dialogului dintre autoare și Eugenia Vodă, realizatoarea emisiunii de televiziune „Profesioniștii”.
Deși la vremea filmării acestei emisiuni, cartea nu era scrisă, ea este citată ca fapt împlinit („am citit în memoriile dvs. că cea mai bună prietenă din liceu...”). Avem aici, vă avertizez, un spoiler. Dar este și un joc: încălecările cronologice din text sunt, oricum, frecvente și asumate, lucrurile se repetă uneori, iar autoarea îi spune cititorului ceea ce a refuzat să îi declare doamnei Vodă, pentru că „nu puteam să debalez, și încă pe un ecran de televiziune, un subiect atât de intim și delicat, implicând sentimente și resentimente... Da, am fost îndrăgostită, și chiar foarte tare”. Foarte cunoscută ca traducătoare literară din cinci limbi, dar mai ales din portugheză (multă vreme, a fost singura traducătoare de portugheză din România), Micaela Ghițescu este și redactor-șef al revistei Memoria – singura publicație autohtonă dedicată „gândirii arestate”, condamnărilor politice din vremea comunismului. Are, din păcate, și o experiență personală: între 1952 și 1955 a ispășit o pedeapsă cu închisoarea, pentru vina de a fi frecventat „cursurile practice” ale Liceului Francez din București și de a fi rămas, o vreme, în corespondență cu directorul acestui liceu. În momentul arestării, M.G. era pe cale să termine Facultatea de Filologie. Trei ani mai târziu, a descoperit că îi muriseră între timp și tatăl, și fratele, și că în ciuda „repunerii în drepturi” promisă de autorități, viața profesională avea să îi fie marcată definitiv de stigmatul închisorii. Pentru a fi sigură că va găsi de lucru, a învățat portugheza, o limbă care pe atunci nu se studia în facultate...
Micaela Ghițescu scrie despre sine cu modestie și haz, istorisește călătorii în străinătate, întâmplări de la serviciu, anecdote din timpul și de după timpul comunismului. Când vine vorba despre tatăl ori despre regretatul său soț, însă, tonul devine rigid, de parcă durerea i-ar răpi naturalețea povestirii. E și o chestiune de bun-simț: nu veți găsi în această carte „dezvăluiri incendiare”. Ceea ce e foarte bine.