În cafeneaua tinereţii pierdute - Patrick Modiano

Fiindcă nu s-a prezentat, a primit un nume: Louki. Fiindcă nu vorbea despre sine, toţi au fost curioşi să îi afle povestea. Povestea lui Louki – tristă, sordidă uneori, plină de poezie alteori – este depănată în această carte din perspectiva mai multor personaje, printre care ea însăşi. De la o relatare la alta, ca într-un roman poliţist, unele întrebări îşi primesc răspunsul. Altele abia apar. Curios este că, în loc să concentreze interesul cititorului pagină după pa­gi­nă, să focalizeze toate întrebările ca razele trecute printr-o lupă pe destinul personajului principal, romanul lui Mo­diano se dedă la generalizări. Louki este doar un punct, zbuciumul vieţii ei e doar traiectoria unui punct, dar cafe­neaua Le Condé înseamnă intersecţia multor traiectorii. Apar chiar teoreticieni ai localului, oameni care încearcă să documenteze nedocumentabilul: întâl­niri, apariţii, momente. Ţin jurnale. Fac fotografii.

Lucrează la texte care nu vor apărea niciodată, precum cel despre „zonele neutre” ale oraşului, plă­nuit de Roland: „Existau la Paris zone intermediare, no man’s land-uri, unde te găseai la graniţă cu toate locurile, în tranzit perpetuu sau chiar suspendat în aşteptare. Te bucurai de o anume imunitate”. Cartea lui Modiano vorbeşte, aşadar, despre tranziţii şi mo­mente încremenite ale vieţii, despre acele puncte în care şi destinul îşi ţine respiraţia. Este o miză uriaşă, frumos dusă la capăt de acest scriitor foarte bine cotat şi mult pre-miat. Patrick Modiano s-a născut în 1945, dintr-o idilă de război (tatăl său era evreu italian iar mama belgiană). A devenit scriitor la încurajarea lui Raymond Queneau (care i-a fost profesor de ma­te­matică, în liceu!) şi îşi urmăreşte, în ro­manele sale, obsesii per-sonale precum căutarea identităţii, absenţa tatălui, poli­morfismul Parisului. În limba română i s-au mai tradus cărţile Bulevardele de centură (Univers, 1975), Micuţa Bijou (Humanitas, 2003), Dora Bruder (Rao, 2006).